Carburanţii (doc)

“Fuel, este atacul intim dar nedeghizat, documentat într-o perioadă de 11 ani, al regizorului Josh Tickell, asupra dependenţei Americii de petrol, fără a fi doar un simplu documentar ecologic, ci mai mult un semnal de alarmă în roşu, alb şi albastru. Dacă vei putea rezista impulsului de a fugi afară din cinematograf, s-ar putea să pleci, într-un final, mult mai optimist decât ai intrat. Ca evanghelist, a cărui biserică e o dubiţă funcţionând cu grăsimi, d-l Tickell susţine că industria petrolieră ne otrăveşte mediul, ne corupe guvernul şi ne arde planeta. Graţie unui tonus informaţional alert şi propriei inteligenţe neobosite a regizorului, filmul face apologia dezvăluirilor incomode, cu pasiune, energie şi o grafică deosebită, care l-ar face să plângă pe Al Gore peste prezentarea sa în PowerPoint."
Jeannette Catsoulis,
New York Times

Fuel este un documentar complex, câştigător al premiului publicului la Sundance Film Festival, 2008 şi al altor trei premii la Dallas şi Sedona, ce combină o grafică inspirată, cu lecţii de istorie a industriei auto şi petroliere din SUA şi din lume, intervievând o gamă largă de activişti, politicieni, cântăreţi şi actori ca Woody Harrelson, Sheryl Crow, Neil Young, Julia Roberts, Larry Hagman şi Willie Nelson, aruncând o privire plină de speranţă asupra unui viitor deloc sumbru, animat de energii regenerabile şi bio carburanţi.

Într-un interviu în Seattle Times, acordat în comun cu congresmanul Jay Inslee, regizorul Josh Tickell declara:

"Transferul către energii ecologice, regenerabile, se pregăteşte de multă vreme. O mulţime de oameni simpli - patrioţi - îşi doresc să se întâmple. Pentru ca SUA să avanseze, însă, e nevoie să fim oneşti. Avem o economie falimentară. Suntem pe cale să pierdem cursa către o energie durabilă ecologic. Suntem una dintre puţinele ţări al cărei stil de viaţă nu corespunde impactului ecologic. Trebuie să înţelegem că toţi trebuie să ne schimbăm, pentru a progresa către ceva mai bun."

În pofida unor scăpări, pe care le voi aborda puţin mai târziu, în detaliu, am acceptat să traduc şi să vă prezint acest film de aproape două ore, fiindcă se înscrie în aceeaşi viziune optimistă ca 2012: Time For Change, evitând nuanţele vindicative, expunând realitatea nudă a unei crize energetice şi petroliere fără demagogia caracteristică politicienilor, rostind adevăruri dure fără a încerca să manipuleze şi, după o aparentă decădere a bio carburanţilor, oferă, de asemenea, soluţii palpabile, viabile şi perfect adaptate nivelului nostru tehnologic actual.

În privinţa petrolului, la un consum mondial de 80 milioane barili pe zi, tabloul general ar putea fi sintetizat, în mare, astfel:

- ultima mare descoperire a avut loc în 1976, în Mexic - câmpul gigant Cantarell, aflat în declin din 2003, care a coborât actual sub producţia celui de-al doilea câmp petrolier mexican, ca mărime, cel de la Ku-Maloob-Zaap, din golful Campeche;
- lumea arabă susţine că mai are rezerve pentru încă 50 de ani, deşi cel mai mare câmp petrolier al lor, Ghawar - care este şi cel mai mare din lume, având cam 250 pe 80 de km - pare să fi intrat şi el în declin, din moment ce, din 2005, se pompează în el cam 3 milioane de litri de apă pe zi, pentru a putea continua extracţia;
- în SUA maximul de producţie a fost atins în 1974, la 25 de milioane de barili pe zi, producţia curentă fiind acum de 5 milioane, la un consum de patru ori mai mare;
- în Marea Nordului producţia a intrat pe panta descendentă după maximul atins în 1990;
- în România producţia maximă de 250 mii de barili pe zi, atinsă în 1980, s-a redus acum la mai puţin de jumătate şi oricum nu ne mai aparţine.

Situaţia petrolieră catastrofală a SUA este cunoscută şi acceptată de aproape 40 de ani, conducând la agresiunea neprovocată contra Irakului, fără ca, paradoxal poate, stilul intern de viaţă american să sufere vreo reorientare, Fuel focalizându-se, parţial, pe sinergia istorică dintre averile industriei petroliere şi cele ale industriei auto, bazată pe favorizarea legislativă a maşinilor puternic consumatoare de carburanţi, în detrimentul celor economice, pentru a asigura o cerere ridicată de produse petroliere.

Singura excepţie a constat în lucida administraţie a lui Jimmy Carter, care - nefiind sponsorizat de industrie şi având ghinionul de a avea şi un mandat zbuciumat, marcat de criza petrolieră declanşată de OPEC, încă din 1973, de primul accident nuclear grav din istoria omenirii, cel de la Three Miles Island, de invazia sovietică din Afganistan şi de erupţia vulcanului Saint Helens - a fondat Departamentul pentru Energie al SUA şi, aşa cum veţi vedea din film, a dat un exemplu personal, montând panouri solare pe Casa Albă şi reorientând cercetarea energetică către sursele regenerabile alternative.

Efortul lui Carter nu a fost deloc steril, reducând consumul energetic al SUA cu 25%, într-un singur mandat şi, dacă nu am fi avut ghinionul ca întreaga planetă să se afle la discreţia ocultei mondiale, ce se bazează din plin pe monopolul petrolier, pentru a menţine balanţa puterii, am fi folosit astăzi, poate, petrol obţinut din bălării şi micro alge, care mai au şi avantajul de a ne scăpa de ape uzate şi deşeuri, în timp ce furnizează din abundenţă un carburant atât de curat, încât este perfect comestibil.

Cu câţiva ani în urmă, fiind foarte apropiat de domeniul energetic nuclear, am dat peste o informaţie şocantă, care contesta originea îndeobşte acceptată a zăcămintelor petroliere, susţinând că nu sunt de natură fosilă şi, chiar mai mult de atât, se pot regenera, aproape total, la intervale relativ scurte de timp, furnizând drept argument situaţia actuală de la Baku, unde încetarea extracţiei se pare că a pus localnicii în postura de a scoate petrolul cu găleata afară din case.

Nu am găsit nicăieri confirmări suplimentare şi cum nu cunosc pe nimeni din Azerbaidjan şi nici nu voi călători prea curând în acea direcţie, ceea ce am scris mai sus poate rămâne pură speculaţie deşi, în contextul în care DeBeers arde tone de diamante la mina Kimberley, din Africa de Sud, pentru a garanta menţinerea artificială a preţului lor astronomic, nu m-ar mira deloc ca această criză petrolieră să fie, de fapt, una atent orchestrată, din aceleaşi motive cupide.

În ce priveşte filmul nu pot fi, însă, de acord cu mai multe aspecte pe care le voi expune punctual, aşa cum promisesem mai sus:

1. Declaraţia "curajoasă" a lui Ike Eisenhower am considerat-o, întotdeauna, o manipulare, din mai multe motive.

În primul rând declaraţia cade convenabil exact la final de mandat, Eisenhower, însuşi, fiind creaţia obedientă a acelui complex militar-industrial-petrolier, pe care-l critică acum, cu "verticalitatea" unui laş ce a pasat deja responsabilitatea prezidenţială.

În al doilea rând, Eisenhower s-a contrazis singur, sprijinindu-l nu pe radicalul Kennedy, ci pe contracandidatul acestuia în cursa electorală, Richard Nixon - reprezentantul marii finanţe şi creaţia maleficului escroc autohton Nicolae Malaxa - care, în afară de arhicunoscuta escaladare a războiului din Vietnam, a reuşit să stabilească recordul celei mai corupte administraţii politice americane: mai întâi vicepreşedintele său, Spiro Agnew, este forţat să demisioneze în vara lui 1973, fiind acuzat de către procurorul general de şantaj, fraudă fiscală, luare de mită şi conspiraţie, fiind urmat de Nixon, în vara imediat următoare, după ce este dovedită implicarea acestuia în scandalul "cablării" sediul convenţiei democrate din complexul Watergate.

Privită din această perspectivă, declaraţia "entuziasmantă" a lui Eisenhower pare mai mult o instigare, pentru Kennedy, ca să urmeze calea ce a condus la asasinarea sa, în inima fiefului petrolier al SUA, în Dallas, Texas.

2. Ca să nu vă las purtaţi de iluzia că aş îndrăgi necondiţionat familia Kennedy, contest afirmaţiile cu accente patriotarde ridicole, din discursul plângăreţ al lui Robert Kennedy Jr.

Fiul lui Robert Kennedy face o apologie cretină a "înţelepciunii vizionare" a conducătorilor SUA, vreme de 230 de ani, manifestată prin pleiada de preşedinţi republicani şi democraţi şi a "iubirii" dovedite de populaţiile lumii pentru "înţelepţii politicieni americani", părând a se trezi la realitate abia în partea a doua a discursului, tocmai când eram foarte hotărât să-i recomand o lămâie, pentru a mai potoli greaţa ascultătorilor.

Recunosc că i-am admirat de copil pe tatăl şi mai ales pe unchiul său, care au fost eliminaţi brutal de pe scena politică, tocmai fiindcă incomodau puterile oculte, dar nu-l pot uita pe bunicul său, Joseph Patrick Kennedy, care a fost obligat să-şi întrerupă mandatul de ambasador în Marea Britanie, în 1940, fiindcă, în climatul politic reorientat drastic prin demisia şovăielnicului Neville Chamberlain şi numirea lui Winston Churchill, simpatiile sale notorii pronaziste erau cel puţin deplasate.

Pe de altă parte, la ce "valori demne de a fi lăsate moştenire copiilor" se referea oare: la originile masonice ale SUA, însângerate prin masacrarea populaţiei amerindiene ?

Sau la politica agresiv-imperialistă, neabătută, promovată pe plan internaţional de peste două secole, care este recunoscută franc şi de unii dintre protagoniştii documentarului şi despre care am vorbit, pe larg, în alte două articole postate pe blog "Imperiul american - plaga 'democratică' a planetei" şi "Dezastrul irakian - Imperiul american în acţiune" ?

3. Personal m-am săturat de mascarada reorientării politice ciclice şi de naivitatea generalizată care aşteaptă modificări de esenţă ale politicii mondiale din partea unor incompetenţi, vânduţi prin excelenţă: politicienii lumii.

Singura soluţie de a ieşi din criza socială curentă, este tocmai renunţarea la implicarea în procesul politic - când ni se oferă de regulă, ca la ultimul proces electoral prezidenţial, să alegem între un tâmpit şi un trădător bădăran - şi să încetăm să mai jucăm acest joc aberant, care ne supune vieţile unei loterii, prin eliminarea oricărei noţiuni care derivă din cuvântul "politic".

4. Şi ca o ultimă dezicere de creaţia, de altfel remarcabilă, a lui Josh Tickell, voi contesta, nu ştiu pentru a câta oară, mitul încălzirii globale, consolidat în principal de cel admirabil ironizat de Jeannette Catsoulis, de la New York Times, mincinosul laureat al premiului dinamită, Nobel, fostul vicepreşedinte al SUA, Al Gore.

Nu intenţionez să refac toată argumentaţia de bun simţ, ce dezminte acest mit generator de politici eugenice, gen Bill Gates, care a fost pe deplin dezbătută în documentarul postat pe blogul Ieşirea din Matrix, ci vă voi invita doar să reflectaţi la aspectul climatic general al acestui an, când marii mistificatori s-au văzut obligaţi să inventeze o explicaţie cel puţin tembelă: "...marea încălzire globală se va manifesta, în acest an, printr-o răcire accentuată a vremii..."

"Liniile directoare ale argumentaţiei ne sunt destul de familiare, dar s-ar putea să nu fie tocmai convingătoare, pentru cineva care nu acceptă premisa esenţială: că economia noastră bazată pe petrol este nedurabilă şi ne ameninţă însăşi planeta. Tickell primeşte puncte suplimentare pentru onestitate intelectuală, în abordarea directă a criticilor celor care sunt îngrijoraţi de faptul că, intensificarea utilizării biocombustibililor, va avea un impact asupra aprovizionării cu alimente la nivel mondial şi a stabilirii preţurilor, eventual, în ţările sărace, pentru cereale cum ar fi porumbul. El nu respinge argumentul, dar oferă unele soluţii tehnologice de 'generaţie următoare', de la fermele de alge din deşert, până la "fermele verticale" din oraşe."

Kerry Lengel,
10 aprilie 2009
Arizona Republic

Sursa: Dezvaluiri