Dacii, Noi dezvăluiri – documentar iunie 2012 HD

""Poporul român este continuatorul dacilor, nu și al romanilor, iar filmul “Dacii – Noi dezvăluiri”, prin dovezile istorice și probele materiale pe care le invocă, considerăm că va dovedi acest lucru.

Realizat prin contribuția mai multor personalități, inclusiv doi istorici, documentarul pe care îl oferim astăzi publicului larg, spre vizionare, completează într-o manieră mai riguroasă, mai științifică filmul “Dacii – Adevăruri tulburătoare”, demolând teoria falsă a romanizării Daciei.

Cu siguranță, multe dintre lucrurile prezentate în acest film vor fi, pentru publicul larg, surprize de proporții...

Câți dintre români știu oare că dacii liberi i-au atacat, după anul 106, pe romanii din provincia cucerită și că au obținut și victorii asupra lor? Că retragerea romanilor din Dacia a fost făcută ca urmare a presiunilor dacilor liberi? Că aceștia au atacat Imperiul Roman, la sud de Dunăre, și după retragerea aureliană din anul 271?... Sau câți știu că în secolul III după Christos, dacii liberi au reușit, pentru o scurtă perioadă, să unifice zona sudică, din Balcani, a Daciei lui Burebista? Cam cât de romanizați puteau să fie dacii ca să facă aceste lucruri? Pentru că este o aberație colosală să pretinzi că dacii “cu o mână” se luptau să îi alunge pe romani, iar “cu cealaltă” preluau limba, tradițiile și cultura acestora, ba mai își și ofereau femeile romanilor ca să se nască “noul popor”!""

Despre toate acestea și multe alte evenimente istorice uimitoare în filmul “Dacii – Noi dezvăluiri”.

Daniel Roxin



Link Descarcare: http://dl.transfer.ro/Dacii_-_Noi_dezvaluiri_-_2012_HD-transfer_RO-03jul-7b4dc0.mp4

David Wilcock - Investigatiile Campului Sursa

In 23 August 2011, David Wilcock a publicat cartea cu numele din titlu. Din pacate nu este tradusa in Romania insa un fan al blogului a tradus conferinta de prezentare a cartii. Iti multumim Christian M pentru efortul depus la traducerea acestui film.
Iata cateva idei esentiale ale cartii si ale conferintei:

"O examinare provocatoare a profetiilor antice si cum par ele sa se puna in rand cu ultimele descoperiri din fizica cuantica, si intrebarea, daca ambele domenii indica o noua era a constiintei."

"Wilcock conclude ca vechii egipteni, mayasii, hindusii, si altii, au lasat indicatii, care ar putea revela secretul anului 2012, si ca data insasi nu indica un eveniment apocaliptic, ci inceputul unei ere noi, inaugurand o inalta stare de constiinta"

"Wilcock demonstreaza ca aceasta tranzitie va fi ghidata de un camp viu de energie, si ca acest camp, pe care el il numeste "campul sursa", este baza fundamentala a spatiului, timpului, energiei, materiei si biologiei, si ar putea fi cristalizarea unei constiinte unite si simbiotice, in care toti vom putea patrunde."

"Autorul furnizeaza o gama larga de dovezi, care confirma aceasta afirmatie, citand o duzina de studii stiintifice si martori de baza, si se scufunda in legaturile mistice intre ADN, energie si lumina..."

"Multe din informatiile date de Wilcock sunt de ultima ora: de ex. ideea ca principiul holografic se potriveste cu notiunea, ca timpul, de fapt, exista in 3 dimensiuni..."

"In esenta, teoriile lui Wilcock se sprijina pe ideea, ca omenirea poate sa intampine aceasta era de transcendere, prin exprimarea reciproca a iubirii si bunatatii - un efort merituos, indiferent de crezurile fiecaruia fata de 2012".



Pentru a putea vedea subtitrarea trebuie sa aveti activat butonul CC pe rosu de la playerul youtube.

Sursa: fymaaa.blogspot.com/

Proiectul 10:10:10 (doc)

Proiectul 10:10:10 - Pastilă sau percepţie?

"Ultimul lucru pe care aş vrea să-l sugerez este că e normal să aruncăm cu reţete în stânga şi-n dreapta, fără a înţelege, de fapt, natura problemei. Insomnia, de exemplu, este un simptom, nu o boală. La fel ca şi durerea. Nu are nici o logică să prescrii analgezice unui pacient, înainte de a afla ce anume provoacă durerea."

Dr. Judith Owens
Brown Research Center

""Project 10-10-10: Pill or Perception, în regia lui Darren Manden şi Theresa Grainger, este un documentar provocator şi în mod cert neconvenţional, lansat în toamna anului 2011, care redeschide controversa generată de concepţiile holistice aplicate în medicina umană şi în practica spirituală, desigur, reliefând, prin interviuri dinamice şi inspirate, corelaţia dintre minte şi trup, respingând teoria subversivă a predeterminării genetice şi reiterând, dacă mai era nevoie, necesitatea stringentă a abandonării paradigmei chimico-farmaceutice actuale în "tratarea" stării de boală, în favoarea unei educaţii timpurii privind efectele complexe ale mediului social şi ale percepţiilor noastre asupra mediului, în menţinerea stării de sănătate pe termen lung.


Printre personalităţile intervievate de realizatorii acestui excelent documentar neozeelandez veţi avea plăcerea să redescoperiţi cunoştinţe mai vechi ca dr. Bruce H. Lipton sau dr. Joe Dispenza, dar şi pe mulţi alţi profesionişti ai domeniului, care dovedesc că au ceva concret de spus, contrar litaniilor propagandei medico-farmaceutice: Robin Kelly, Pat Armitstead, Daniel Astinotti , Dana Bilbe, John Francis, Theresa Grainger, Rob McIntyre, Richard Moat, Deborah Murtagh, Don Kaimi Pilipovich şi Camillia Temple.

Nu este greu de concluzionat, de către orice persoană cu un strop de bună credinţă, că medicina alopată actuală reprezintă un eşec total, dacă ar fi să ne referim numai la boala canceroasă şi la statisticile îngrozitoare care susţin că jumătate dintre femei şi două treimi dintre bărbaţi sunt afectaţi de ea.

Medicina alopată a devenit una dintre laturile inchiziţiei ştiinţifice, fiindcă refuză cu obstinaţie să accepte soluţii alternative, deşi chimizarea farmaceutică s-a dovedit a fi o invenţie criminală şi, mai ales, toate teoriile geneticii, care păreau să dea un lustru academic practicii medicale, s-au prăbuşit în faţa dovezilor tot mai concludente ale epigeneticii.

Termenul de epigenetică îi este adesea atribuit lui Conrad Waddington (1905-1975), care se pare că l-a inventat încă din 1942 (cu mult înainte ca Watson şi Crick să înceapă propagarea minciunilor determinismului genetic şi ale mutaţiilor strict aleatoare), când a definit noua disciplină ca "acea latură a biologiei care studiază interacţiunile cauzale dintre gene şi produsele lor, care dau fiinţă fenotipului".

Mai grav este că izvoare ale epigeneticii apar în literatura de specialitate încă din secolul XIX (când un alt mincinos, Charles Darwin, impunea o altă 'teorie', ce a fost între timp bătută în cuie), deşi originile ei conceptuale se spune că s-ar regăsi la Aristotel (384-322 î.e.n.), care credea în epigeneză: dezvoltarea formelor individuale organice din ceva "neformat".

Care au fost, în principal, minciunile propagate, care au căpătat aproape consistenţa unor mituri medicale, imposibil de combătut ?

Potrivit lui Bruce Lipton acestea ar putea fi următoarele:

- Percepţia-Mit 1 – Biologia este controlată de mecanica newtoniană bazată pe materie.
Revizuire – Biologia este controlată de forţele invizibile ale mecanicii cuantice.

- Percepţia-Mit 2 – Genele controlează viaţa
Revizuire – Noua ştiinţă a epigeneticii revelează faptul că mediul controlează genele.

- Percepţia-Mit 3 – “Supravieţuirea celui mai potrivit” conduce evoluţia.
Revizuire – Cooperarea conduce evoluţia.

- Percepţia-Mit 4 – Evoluţia este un proces întâmplător.
Revizuire – Organismele se dezvoltă pentru a se conforma mediului.

Dr. Jörn Walter (Saarland, Germania) enunţa următorul paralelism, caracteristic epocii informatice:

"Aş lua în considerare schema unui computer şi aş afirma că hard-disk-ul este ADN-ul şi, atunci, programele ar fi similare epigenomului. Putem accesa anumite informaţii de pe hard-disk, folosind programele din computer. Dar există, cu certitudine, anumite zone protejate de parole şi altele care pot fi accesate direct. Aş putea spune că abia acum începem să înţelegem de ce există aceste zone parolate şi de ce restul pot fi accesate fără restricţii."

De ce reprezintă aceste teorii o ameninţare atât de puternică pentru comunitatea medicală convenţională ?

Răspunsul este destul de simplu: noile teorii ne scot de sub monopolul medico-farmaceutic, demonstrând efectele exclusiv nocive ale acestuia, din moment ce insistă să rămânem în acelaşi mediu social infestat, având drept singură speranţă de redresare a sănătăţii noastre - ruinată de ingerarea produselor de sinteză - aceleaşi otrăvuri chimice, frumos ambalate, pe care legislaţia actuală le protejează cu ferocitate, în detrimentul soluţiilor naturiste sau a educării nutriţioniste, toate resursele fiind dirijate în direcţia extirpării simptomelor şi, în nici un caz, a eliminării cauzelor fundamentale.

De altfel, cred că orice om, care a păşit vreodată într-un cabinet medical, a constatat că nu i s-a satisfăcut niciodată o simplă curiozitate, privind cauzele reale ale stării de boală, aproape orice medic evitând cu încăpăţânare subiectul, preferând să se axeze pe situaţia curentă a pacientului sau, mai simplu spus, numai pe simptome.

Dincolo de poveştile, aproape anecdotice, cu medici chirurgi care extirpau cu totul alte organe decât cele bolnave sau care poate că efectuau o operaţie corectă, dar omiteau să-şi recupereze instrumentarul chirurgical din abdomenul pacientului, problema a devenit atât de gravă încât este definită printr-un termen generic, provenit din limba greacă, iatrogeneză, însemnând "provocat de medic" şi care se referă la orice boală sau agravare a stării de sănătate a unui pacient provocată de acţiunea sau comportamentul unui medic.

Iatrogeneza este o noţiune destul de complexă, care nu se referă numai la un diagnostic eronat sau la o terapie incorectă, ci şi la comportamentul moral al medicului, care poate afecta grav starea psihică a unui pacient.

Trebuie să recunoaştem că profesia medicală a fost "drapată" într-o aură de respectabilitate aproape complet nemeritată, din moment ce medicii sunt educaţi în facultăţi în spiritul lipsei totale a empatiei faţă de pacient, iar mafia medicală îşi îngroapă erorile, simultan cu pacienţii, bucurându-se de o imunitate legală aproape la fel de consistentă ca cea a corpului judiciar.

În timp ce tot felul de seriale artistice, gen "ER" sau "Chicago Hope" sau "Grey's Anatomy", ne aruncă în faţă imaginea medicului-erou, care plânge în pumni pe culoarele spitalelor, disperat de pierderea unui pacient, realitatea este cu totul alta, a unor medici complet indiferenţi, pentru care un pacient poate să zacă în patul din salon sau, la fel de bine, câteva etaje mai jos, în sertarul de la morgă.

Bruce Lipton avansează în film cifra de 300.000 de oameni, care mor anual din cauza medicilor, referindu-se fireşte numai la SUA şi trebuie să recunoaştem că este un adevărat "progres", din moment ce în 1999, un articol din The New Yorker al medicului Atul Gawande, "When Doctors Make Mistakes", aprecia numărul victimelor satrapilor în halate albe la numai 120.000 pe an.

Numai Dumnezeu poate şti care este cifra reală pe plan mondial, dar vă rog să nu uitaţi că, dacă vorbim de sute de mii într-o singură ţară, atunci este foarte posibil să avem milioane de victime la nivel global, provocate tocmai de cei cărora le încredinţăm, cu naivitate, sănătatea şi viaţa noastră.

Poate v-ar ajuta să apreciaţi realitatea, faptul că un studiu publicat al satanicei Organizaţii Mondiale a Sănătăţii afirma că din circa 7 milioane de intervenţii chirurgicale anuale, efectuate pe plan mondial, jumătate nu sunt absolut deloc necesare, fiind efectuate numai fiindcă reprezintă o sursă de venit pentru medici sau companiile de asigurări sau fiindcă a crescut, între timp, numărul chirurgilor, care trebuie să-şi exerseze talentele pe pielea noastră sau dincolo de ea.

Iatrogeneza este un fenomen complex, putându-se diferenţia, în afară de iatrogeneza clinică - când pacientului i se aplică "măsuri terapeutice" exagerate, în baza unei temeri induse, faţă de afecţiunea de care suferă - şi iatrogeneza socială, prin care suntem transformaţi în consumatori de servicii medicale, în detrimentul capacităţii naturale de auto vindecare a organismului uman sau chiar iatrogeneza culturală, când suntem obligaţi să renunţăm, printr-o educaţie sistematică, la propriile noastre opinii, în favoarea aşa-zisului profesionalism medical.

De ce sunt atât de multe decese ?

O problemă atât de larg răspândită, ca iatrogeneza, are arareori o cauză unică, rapoartele statistice menţionând de regulă următoarele motivaţii:

- sisteme sau proceduri operaţionale eronate;
- procesul de licenţiere medicală acordă o atenţie infimă prevenirii erorilor medicale;
- eforturile de modificare a programelor de învăţământ, în sensul prevenirii, sunt blocate de organizaţiile medicale sau de furnizorii de asistenţă medicală;
- absenţa motivaţiei financiare pentru a creşte siguranţa şi calitatea serviciilor medicale oferite.

Cum s-ar putea traduce toate acestea ?

Realitatea este că viaţa umană nu are nici o valoare sau ceea ce este cel mai grav, în societatea capitalist-colonialistă, este faptul că viaţa umană este evaluată în bani.

Sincer vorbind nu ştiu unde vom ajunge, fiindcă practic nu există nici un fel de măsuri în acest sens, tragism revelat de o altă statistică a FDA, obţinută prin intermediul sistemului de raportare al reacţiilor adverse la drogurile sau produsele biologice de uz "terapeutic", care arăta că, din 2000 şi până în 2010, numărul de raportări a crescut de la 266.866 la o valoare aproape triplă, de 758.890 de cazuri.

Dacă nu sunteţi convinşi de influenţa psihicului uman asupra stării de sănătate, vă reamintesc un alt factor tratat în derâdere de comunitatea medicală: stresul.

Vreme de zeci de ani, stresul a fost amintit de medici ca un factor "probabil" al bolii, fără a uita vreodată să menţioneze că nu există, totuşi, dovezi medicale în favoarea acestei "ipoteze", în timp ce foloseau hormoni de stres (adrenalina) pentru a inhiba răspunsul imunitar al organismului în operaţiile de transplant de organe, deci era mai mult decât clar că o stare psihică de continuă teamă, întreţinută de mediul social nesigur şi în special de mass media, avea asupra organismului uman exact acelaşi efect: blocarea sistemului imunitar.

Până la urmă nu ar trebui să fim foarte scandalizaţi, fiindcă profesia medicală se conformează manipulării generalizate, prin promovarea unei false ştiinţe, fiindcă este mult mai lejer să menţii omenirea într-o stare de sclavie medicală, prin dependenţa de antibiotice, să spunem, deşi foarte multe teorii, deloc noi, cum ar fi cea a endosimbiozei, amintită fugitiv în film, pun bacteriile şi viruşii într-un cadru complet diferit de imaginea care ne-a fost imprimată prin "educaţie" (propagandă), de la Pasteur încoace.

Încă din anul 1905, botanistul rus Konstantin Mereschkovski avansa ideea originii bacteriene a mitocondriilor, care au fost, ulterior, încorporate în celule, prin endosimbioză.

Vă reamintesc că mitocondriile sunt organite celulare întâlnite în toate tipurile de celule, ce sunt denumite uneori "uzinele energetice ale celulei", fiindcă ele generează mare parte din rezervele de adenozintrifosfat, folosit ca sursă de energie chimică.

Rolul lor însă este extrem de complex, fiind implicate în procesul comunicării prin semnale la nivel celular, în diferenţierea celulelor, dar şi în dezvoltarea ciclică a celulelor, fiindcă se pare că mitocondriile sunt cele care deţin "întrerupătorul" vieţii celulare.

În acest sens, tot mai mulţi cercetători susţin că apariţia cancerului s-ar datora, de fapt, oxigenării insuficiente a celulelor, fapt care le determină o mutaţie, pentru a putea supravieţui într-un mediu lipsit de oxigen, dar, simultan, astfel de celule blochează ceasul biologic aflat în mitocondrii, uitând să mai moară şi acumulându-se în tumori.

Ca să nu mai vorbim de teoriile lui Royal Raymond Rife - inventatorul unui microscop care mărea de 60.000 de ori, fără a distruge mediul de cultură, aşa cum o face microscopul electronic - care susţinea că bacteriile şi viruşii nu provin din exterior, ci se formează în corpul uman prin ciclul somatidelor, ambele organisme nefiind cauza, ci efectul bolii.

Rife a observat, la microscop, 16 stadii diferite ale aceluiaşi aşa-zis microb, evoluţii similare fazei larvare a fluturelui, "viruşii" fiind, de fapt, o altă fază evolutivă a unor "bacterii", ce aparţin în mod natural organismului uman.

Poate că vă veţi ilumina iarăşi, dacă vă voi spune că majoritatea cărţilor şi studiilor, care contrazic teoria germenilor a lui Pasteur, au fost confiscate, iniţial, de trustul criminal de război, I.G. Farben, care avea ca principală sursă de finanţare banii familiei Rockefeller şi că nu este deloc întâmplător faptul că aproape toate marile concerne chimice s-au transformat, imediat, în concerne farmaceutice, cu venituri actuale mai mari decât ale industriei petroliere sau de armament şi că mai vechea noastră cunoştinţă, George H.W. Bush, actual fabricant de arme, a fost şi unul dintre directori concernului farmaceutic Eli Lilly, între 1977 şi 1979, după ce a părăsit CIA.

Celor curioşi le recomand să caute şi să studieze teoriile lui Wilhelm Reich, Gaston Naessens, Antoine Bechamp sau Günther Enderlein, care se înscriu la capitolul "istoria pierdută a medicinei", ce redefinesc, de exemplu, sângele, ca pe un "ţesut fluid" şi introduc termenii de bioni şi microzime (sau somatide la Gaston), care demonstrează, din plin, rolul vital al microorganismelor proprii în procesele metabolice ale organismului uman.

Din acest punct de vedere, cred că veţi interpreta cu totul diferit asaltul asasin al antibioticelor asupra organismelor umane, pe care caută să le văduvească de prezenţa unor elemente indispensabile vieţii, al căror rol de semnalare a bolii a fost răstălmăcit, fiind "revopsit" în cel de declanşator al bolii şi, de parcă nu era suficient, animalele care fac parte din dieta noastră sunt crescute, prin dopaj, cu aceleaşi antibiotice.

Auto-suficienţa "ştiinţei medicale contemporane" este cel mai mare inamic al sănătăţii umane, fiindcă nu se bazează niciodată pe cercetări obiective şi mai ales oneste, ci numai pe încremenirea în paradigma chimică, în baza căreia îndrăznesc, de exemplu, să numească somatidele, ce par a fi precursorii ADN-ului uman, drept "artefacte, introduse accidental în organism", îndepărtându-ne tot mai mult de medicina holistică şi de imaginea reală a complexei biologii umane, pentru a ne putea menţine într-o stare de dependenţă cronică de "actul medical", a cărui incompetenţă terapeutică şi eficienţă asasină nu mai poate fi negată de nici o statistică oficială.""

Un comentariu de Marian Matei
Sursa: antiiluzii.blogspot.com

David Icke - Simbolism în Uniunea Europeană

""Henrik Palgrem, care împreună cu fratele său Fredrik conduce Red Ice Creations, un website şi post de radio independent, totodată, a realizat acest interviu deosebit cu David Icke, în toamna lui 2009, pe care l-a sintetizat, însă, în forma acestui film, David Icke - Symbolism within the EU, NWO and Illuminati, abia în luna ianuarie a acestui an, în baza unui scenariu care abordează o problemă în care David este un expert declarat, simbolismul şi, implicit, planurile reale ale Uniunii Europene şi noii ordini mondiale, prin care Illuminati încearcă să-şi realizeze visul milenar - imperiul planetar.

Discuţia se poartă pe fundalul apropiatei intrări în vigoare, pe atunci, a tratatului de la Lisabona (pe care, de asemenea, refuz să-l scriu cu majuscule, cum am declarat cândva pe blog, legat de "instituţiile" globaliştilor) care amendează cele două tratate anterioare, de la Roma (1957) şi Maastricht (1992), ce formează "baza constituţională" a Uniunii Europene.

Negocierile pentru modificarea instituţiilor Uniunii Europene au început în 2001, conducând la un alt tratat semnat la Roma, în 2004, care, deşi fusese ratificat de majoritatea statelor, a fost abandonat după respingerea de către francezi şi olandezi, în 2005.

Din păcate, clarviziunea acestora a durat doar doi ani, fiindcă au înghiţit, de bunăvoie, găluşca oferită de sataniştii mondiali în 2007, la Lisabona şi numai încăpăţânarea de moment a irlandezilor - care au fost inteligenţi şi ei în 2008, respingând prin referendum tratatul, dar s-au prostit iremediabil în anul următor - a condus la amânarea momentului ratificării creaţiei sinistrei Angela Merkel, până în decembrie 2009.

M-am exprimat continuu împotriva acestui neo-colonialism, european deocamdată, fiindcă l-am simţit creaţie a Satanei, din primul moment, ştiind că aceşti nemernici, care ne-ar vinde până şi aerul pe care-l respirăm, pe bani grei, nu ne-ar oferi nimic pe gratis în domeniul economic, urmând să vină momentul de care m-am temut încă de la început, când năucii vor uita că am acceptat, de fapt, să intrăm într-o comunitate economică, în forma României - o ţară independentă şi suverană, în care orice "legislaţie" de la centru nu putea fi decât orientativă - şi vor accepta în bloc pretenţiile murdare ale Europei de a ne face să renunţăm la suveranitate, admiţând ca România să fie dezmembrată în "regiuni", într-un final nu tocmai îndepărtat, în opinia mea.

Şi nu uitaţi că preşedinţii acestor regiuni se vor numi Attila sau Ştrul şi nu Ion sau Gheorghe, dacă va intra şi Israelul în uniune, ca ţară conducătoare, fireşte.

Mă va uimi mereu pasivitatea generaţiei tinere actuale, deşi ştiu că se datorează studierii în şcoli a unei "istorii" falsificată murdar, după 1990, care i-a făcut pe toţi să accepte ca cel mai înălţător sentiment posibil, cel naţional, să fie echivalat aberant cu şovinismul şi xenofobia şi chiar "terorismul", conform vocabularului de lemn al stăpânilor lumii.

În acelaşi timp, însă, mă va indigna şi înfuria indolenţa şi chiar reaua voinţă a celor care au apucat să studieze, cândva, o istorie cât de cât reală, a acestei naţii şi, cu toate acestea, se pot exprima în favoarea globalismului şi, Doamne fereşte, chiar a monarhiei.

Nu cu multă vreme în urmă era publicat, în Jurnalul Naţional, un interviu al actorului Florin Zamfirescu, fostul rector al UNATC, în care acesta făcea apologia nostalgică a monarhiei, suspinând din rărunchi că nu i s-a permis regelui Mihai să-şi ia din nou moşia în primire, aceeaşi moşie pe care a predat-o generos cominterniştilor în 1947, când ne-a întors spatele şi s-a dus să trăiască din averile strânse "cu trudă", în "îndelungata" sa carieră regală, în ţara bancherilor, Elveţia.

Pentru numele lui Dumnezeu, monarhie ?!

De ce nu sclavagism ?!

Fiindcă oricum ne vom întoarce acolo, prin actuala Uniune Europeană.

Dacă nu ar avea vârsta pe care o are, l-aş bănui pe "maestrul" Zamfirescu de simplă miopie politică, atunci când afirmă tupeist:

"Trebuie să se înţeleagă că monarhia nu face politică! Ea este deasupra şi veghează bunul mers al ţării unde există."

Aş putea chiar şi să râd, dacă nu ar fi un subiect atât de grav, să ajungem să ducem dorul unui venetic prusac, strecurat pe furiş în ţară, cu un paşaport fals, adus de masonerie pentru a-l înlocui, peste noapte, efectiv, pe incomodul Alexandru Ioan Cuza.

Nu mai puţin de 12 din cei 19 miniştri ai săi au fost masoni, în anii "iluminatei sale domnii" având loc un eveniment de o importanţă "crucială" pentru instaurarea climatului de distrugere naţională, care îl dispera pe Mihai Eminescu: reunirea tuturor fracţiunilor lojilor masonice române în "Mare Lojă Naţională - Putere unică şi suverană", prin aportul căpitanului Constantin Moroiu, nepot de francmason şi el, desigur.

Nu-i aşa că simţiţi un fior de mândrie ?

Eu nu !

Până la manifestarea tupeului acestor scursuri, slugile bine plătite ale demonicei familii Rothschild, în cele din urmă, aşa cum spune David Icke şi în acest film, am crezut, în naivitatea mea, că numai o ţară ca România ar putea fi "putere unică şi suverană" şi nu o adunătură de rozători nemernici, gata să trădeze şi să fure tot ce se mai poate fura din ţara asta obidită.

Cât de dus cu pluta poţi fi, ca să ignori ce a însemnat puterea nobiliară şi regală, în întreaga lume, cel puţin în ultimele două milenii, despre care avem oarecum ştiinţă: un şir nesfârşit de crime şi războaie, de cotropiri şi genociduri, pe toate continentele lumii.

Şi am să vă aduc aminte că sub "oblăduirea" gingaşei monarhii spaniole şi a inchiziţiei şi catolicismului s-a iluminat cerul, secole de-a rândul, în toată lumea, prin flăcările autodafeurilor, în timp ce suveranii iberici se împopoţonau cu bijuteriile furate de peste ocean, pentru care, numai în mina de la Potosi, din Bolivia, au murit 8 milioane de sclavi.

La noi, sub mâna de fier a Habsburgilor, s-a furat de pe un teritoriu cam de două ori mai mic decât cel căzut vreodată sub influenţă otomană, într-un interval de timp de două ori mai mic, decât cel în care am plâns de "bucurie" sub papucul sultanului, de trei ori mai mult aur şi argint decât a ajuns vreodată în haznalele imperiale constantinopolitane.

Şi noi blamăm islamul ?


Când "fraţii noştri întru credinţă", Habsburgii catolici, s-au dovedit a fi nişte tâlhari de 12 ori mai eficienţi decât orice "şalvaragiu" născut sub flamura semilunii ?

Oare şi măria ta, "maestre" Zamfirescu, eşti un pic francmason ?

Nu m-ar mira.

Pittiş a fost şi nu am plâns de durere, fiindcă nu m-a entuziasmat niciodată prin disidenţa lui manifestată prin ignorarea frizerului şi a săpunului, Pintea a fost şi m-a durut niţel, fiindcă l-am admirat ca om şi actor şi pare-se că şi badea Tudor este, mai nou, aşa că am încetat să mai suspin, când îşi prezintă elegiile sub forma spectacolelor sezoniere, definind femeia ca pe un al cincilea anotimp.

Otto von Habsburg, amintit în film, a fost ultimul prinţ încoronat al Austro-Ungariei, sub numele de Arhiducele Otto de Austria şi veţi găsi pe net că a fost unul dintre promotorii cauzei "sfinte" a restaurării habsburgice, prin metoda "integrării europene", în care scop a şi creat International Paneuropean Union, servind ca membru al parlamentului european din partea Christian Social Union of Bavaria, între 1979 şi 1999.

Începe să vă fie ceva mai clar ce înseamnă, de fapt, Uniunea Europeană ?

Nimic altceva decât nucleul unui nou imperiu, cu familiile Habsburg şi Rothschild şi un papă cu un mândru trecut de tânăr fascist - ca membru în Hitlerjugend - la conducere, restaurarea sfintei glorii a monarhiei, în care rolul nostru de sclavi buni de stârpit, prin toate metodele eugenice pe care le-am detaliat, deja, pe blog, a fost definit, în clar, încă de la începuturile "civilizaţiei" şi ceea ce este absolut trist, totul se va face fără nici un foc de armă, în baza complicităţii şi absenteismului nostru.

Otto s-a declarat scârbit de naţionalism şi nimic nu mi se pare mai normal, fiindcă numai sentimentul naţional este cel care a dus, în timp, la dezmembrarea tuturor imperiilor murdare care au asuprit această planetă.

Naţionalismul este duşmanul de moarte al monarhiilor şi francmasoneriei, fiindcă, pe de o parte, nu poţi dezmembra o naţiune care este conştientă de sine, încă, ci numai după spălarea intensivă pe creier, în baza "marilor valori" ale internaţionalismului sau globalismului şi vă reamintesc ce scriam cândva, în postarea dedicată ultimului film al seriei Zeitgeist:

"Spre deosebire de naţionalism, asociat eronat, dar cu intenţii peiorative, noţiunilor de xenofob sau şovin, şi care înseamnă, de fapt, vocaţia şi opţiunea de a fi ataşat, pe viaţă, cultului aproape religios al valorilor specifice, spirituale, ale unicei naţiuni căreia îi poţi aparţine, printr-un legământ moral şi spiritual, liber asumat, patriotismul este o ficţiune periculoasă, care nu putea fi impusă decât prin lege, fiind pasibil de pedepse draconice în cazul în care-i conştientizezi falsitatea şi refuzi să i te supui, pentru a servi drept carne de tun, pe câmpurile de luptă, unor interese monetar-politice, abjecte."

Pe de altă parte, nu puţini lideri mondiali masonici, ca Nicolae Ceauşescu (membru al Propaganda Due ca şi Silvio Berlusconi sau Victor Emmanuel al Italiei) - care a fost ridicat în funcţie, surprinzător, în detrimentul unui cominternist vedetă, Chivu Stoica, prin aportul numărului 2 al masoneriei autohtone, Ion Gheorghe Maurer - au evadat din plasa păianjenului masonic, refugiindu-se în naţionalism, în speranţa blocării planurilor ocultei mondiale.

Cât de mult succes a avut, ştim cu toţii.

Otto von Habsburg a jucat un rol esenţial în "revoluţiile de la 1989", din blocul socialist european, manifestându-se ulterior ca unul dintre "arhitecţii integrării europene", împreună cu paiaţele Robert Schuman, Konrad Adenauer şi Alcide de Gasperi.

Vladimir Bukovsky, pe care l-aţi putut urmări în filmul postat pe blog, ce descrie circumstanţele asasinării preşedintelui polonez Lech Kaczynski, a avut acces la arhivele Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.

Într-un discurs, rostit la Bruxelles, acesta susţinea că, încă din luna ianuarie a anului fatidic 1989, delegaţia Comisiei Trilaterale din care făcea parte - pe lângă cei trei amintiţi de David Icke în film, bancherul David Rockefeller, fostul secretar de stat american Henry Kissinger şi fostul preşedinte francez Valéry Giscard d’Estaing - şi ex-premierul japonez Yasuhiro Nakasone, s-a întâlnit cu Mihail Gorbaciov, pentru a-l convinge să se alăture corporaţiei globaliste - şi am senzaţia, din ce în ce mai mult, că acest cuvânt ar trebui să se scrie, de fapt, "coproraţie" - reprezentată de F.M.I. şi Banca Mondială.

Bukovsky îl cita pe d’Estaing:

"Domnule preşedinte, nu pot să vă spun exact când se va întâmpla, probabil într-un interval de 15 ani, dar Europa va fi un stat federal şi trebuie să vă pregătiţi pentru aceasta.",mirându-se de "profeţia" francezului, într-o vreme în care tratatul de la Maastricht din 1992, nu fusese schiţat, oficial fireşte.

În 2004, Rocco Buttiglione - candidatul nominalizat de preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, pentru portofoliul Justiţiei, Libertăţii şi Securităţii - era respins cu ferocitate de Parlamentul european, pe motiv că "este mult prea conservator", fiindcă acesta se exprimase împotriva homosexualităţii.

După ce a afirmat că înlocuitorul său, Franco Frattini, avea o calitate esenţială - era mason - Buttiglione a mai susţinut, ulterior, în privinţa principiului în baza căruia funcţionează instituţiile europene, că:

"Uniunea Europeană se îndreaptă spre un totalitarism care doreşte să devină o religie de stat - o religie ateistă, nihilistă – o religie care va deveni obligatorie pentru toţi."

Pentru toţi cei care nu reuşesc să vadă că ne mişcăm, de fapt, în cerc şi că, în urma experimentului masonic socialist, încheiat la ordin, după cum s-a văzut mai sus, s-a accelerat procesul integrării în imperiul masonic mondial, reamintesc că cel care i-a speriat pe artizanii liberei iniţiative şi ai capitalismului galopant, Karl Marx, era, de fapt, rudă prin alianţă cu Nathan Mayer (1777-1836), fondator al Rothschild Banking Family of England.

Se leagă toate, nu-i aşa ?

Tupeul masonilor este din ce în ce mai agresiv, fiindcă acum se bucură şi de sprijinul necondiţionat al mass media, după cum şi recunoştea David Rockefeller, referindu-se la prestaţia presei faţă de deciziile Bilderberg Group:

"Suntem recunoscători conducerilor publicaţiilor The Washington Post, The New York Times, Time Magazine şi altor mari publicaţii, ai căror directori au participat la întâlnirile noastre şi au respectat promisiunea lor de discreţie, pentru ultimii 40 de ani. Ar fi fost imposibil pentru noi să dezvoltăm planul nostru global, dacă am fi devenit subiecţi ai luminilor presei, în toţi aceşti ani, dar lumea este mult mai sofisticată şi mai pregătită, acum, să înainteze spre o guvernare globală..."

Cu toate acestea, sunt perfect convins că scoaterea la lumină a tuturor acestor organizaţii masonice puternice, dar, în fapt, subordonate cuiva - şi mă refer la Bilderberg Group, Comisia Trilaterală, Council on Foreign Relations, Federal Reserve, Chatham House ş.a.m.d. - este tot o manevră de scenă, menită să asigure un paratrăsnet pentru oculta mondială, în eventualitatea unui eşec de ultimă oră, atât timp cât nu par să manifeste o siguranţă deplină şi continuă să nege, pe faţă, componenta luciferică a organizaţiei şi, mai ales, identitatea "păpuşarului suprem", păianjenul din centrul pânzei, amintit de David Icke.""

Un comentariu de Marian Matei
Sursa: antiiluzii.blogspot.com

Dacii - Adevaruri tulburatoare (documentar 2012)

Informatiile prezentate in acest film documentar rastoarna multe dintre teoriile pe care este construita istoria Romaniei. Filmul face parte dintr-un proiect mai amplu ce vizeaza recuperarea adevarului istoric iar acesta este primul pas hotarat!

Asa dupa cum veti constata, dovezile stiintifice la care se face referire si argumentatia bazata pe izvoare istorice autentice, aduc informatii inedite si extrem de valoroase, capabile sa determine o rescriere a istoriei acestui popor. Toate acestea sunt sustinute de personalitati si specialisti care merita sa fie ascultati cu adevarat: General (rez.) dr. Mircea Chelaru (fost Sef al Marelui Stat Major al Armatei Romane), Dr. Napoleon Savescu (director fondator al Dacia Revival International Society), General (rez.) Nicolae Spiroiu (fost Ministru al Apararii Nationale), Prof. dr. Mihai Popescu (Biblioteca Militara Nationala), Prof. univ. dr. dr. Alexander Rodewald (directorul Institutului de Biologie Umana al Universitatii din Hamburg, Germania), Dr. Georgeta Cardos (cercetator stiintific biolog specialist genetica - Institutul Victor Babes), Prof. doctorand Sebastian Stanculescu (paleografie si antropologie culturala).

Rezultatele cercetarilor recente de paleogenetica realizate la Hamburg, Germania, pe oase si dinti din situri romanesti de acum 3000-5000 de ani, pun sub semnul intrebarii teoriile pe care se bazeaza istoria oficiala a Romaniei. Este actuala populatie a Romaniei continuatoarea populatiilor tracice si pretracice de acum 3000 - 5000 de ani? Suntem noi inruditi genetic cu italienii? Iata doar doua dintre multele intrebari tulburatoare la care acest film documentar doreste sa raspunda cu argumente bine intemeiate.

Recuperarea adevarului istoric este un demers indispensabil recuperarii demnitatii nationale. Dacii, "cei mai viteji si mai drepti dintre traci", asteapta sa li se faca dreptate!

Daniel Roxin





Filmul poate fi descarcat gratuit de aici:
LINK 1
sau:

LINK 2

Dr. Stanislav Grof - Revoluţia conştiinţei

“Singura solutie este intoarcerea catre interior”

Doctorul Stanislav Grof este unul dintre cei mai importanţi cercetatori ai Conştiinţei din secolul XX. Este fondatorul curentului transpersonal în psihologie şi acela care a reuşit să introducă spiritualitatea ca dimensiune fundamentală a psihicului omenesc, în lumea psihologiei academice. Este unul dintre pionierii studiilor privind forţa vindecatoare a stărilor de conştiinţă extinsă şi creatorul unei tehnici de accesare a acestor stări, numită Respiraţie Holotropică. Este profesor la Institutul de Studii Integrale din California, unde conduce catedra de Filosofie, cosmologie şi consţiintă. Este autorul a numeroase cărţi despre natura conştiinţei. Considerat un geniu în domeniul său, Stanislav Grof este un om de o blandeţe, o simplitate şi o generozitate extraordinare. Am avut ocazia de a petrece două zile împreună cu el, care au fost un regal de idei şi viziuni. Interviul de mai jos este o sinteză a nenumăratelor ore de discuţie din acele zile.

- Sunteţi om de ştiinţă şi totuşi cărtile dvs. înfăţişează un univers de natură spirituală. Cum se vede „criza” prin care trece umanitatea din perspectiva psihologiei?

Una dintre transformarile fundamentale prin care trecem este una de viziune. Ştiinţa tindea să se opună spiritualităţii, considerată ca fiind de ne-dovedit, pentru că se baza pe percepţia subiectivă. Or, subiectivitatea nu era luată în considerare, neputând fi măsurată. Aşa s-a întâmplat că experienţa spirituală, mistică, veche de când umanitatea, a fost exclusă din ecuaţie. Dar, între timp, ştiinţa începe să descopere că subiectivitatea creeaza universul, la propriu. Numai că pare târziu. Lumea pe care am creat-o are atributele ştiintei clasice, mecanice. Este o lume rece, calculată, dură, guvernată de „legi” înguste, în care oamenii sunt consideraţi corpuri într-un univers de corpuri şi drept urmare se simt singuri şi izolati. Am creat o lume din care orice principiu mai înalt – îl poţi numi Dumnezeu, de pildă – a fost exclus. Suntem deci singuri, iar consecinţa e frica. Compensăm frica în faţa unui Univers uriaş şi gol, prin consumul compulsiv, prin a avea, a face, şi creăm o lume care raspunde acestui mod de a privi lucrurile. Tratăm planeta aşa cum ne tratăm pe noi înşine şi pe ceilalţi: ca pe ceva care trebuie supus, învins, exploatat, controlat şi chiar ucis dacă e nevoie, pentru satisfacerea “nevoilor”. Criza prin care trece umanitatea este o criză interioară şi astfel psihologică şi spirituală, dar care a generat o criză exterioară atât de gravă, încât pune în pericol existenţa noastră ca specie. Umanitatea aflată în criză îşi distruge casa şi întrebarea este dacă ne vom da seama la timp.

Ce e de făcut?

În ultimii 40 de ani ani am fost implicat în cercetări asupra conştiinţei şi am putut constata că suferinţa vine din modul de a percepe universul. Trăirea unei expansiuni a conştiinţei conduce frecvent la transformări profunde ale individului, la reducerea semnificativă a agresivităţii, la creşterea înţelegerii, a compasiunii şi a toleranţei, dar, mai ales, la creşterea capacităţii de a se bucura de viaţă. Cu cât bucuria de a trăi creşte, cu atât scade credinţa că trebuie să ai din ce în ce mai mult, şi apare o spiritualitate de natură universală bazată pe ideea că toată creaţia e un tot format prin legatura profundă cu alţi oameni, cu alte specii, cu natura şi cu întregul univers. Nu am nici o indoială că această transformare este nu numai posibilă, dar inerentă. Suntem condamnaţi să ne întoarcem la Adevăr. Întrebarea este dacă se va întampla acest lucru înainte să se strice ceva de nereparat în echilibrul vieţii pe planetă. Mulţi oameni se află în punctul în care realizează eşecul filosofiei de viaţă pe care au urmat-o şi încep să caute alternativa spirituală care echivalează cu o întoarcere acasă, după o lungă rătăcire. Am fost învăţaţi că trebuie să facem mereu ceva ca să fim fericiţi, că trebuie să îndeplinim ceva, să vânăm ceva, să avem ceva, un obiect, o poziţie socială, un partener anume, deci că fericirea este mereu în viitor şi în exterior. Această concepţie ne plasează într-un provizorat permanent. Este o strategie mereu perdantă pentru că niciodată nu ne aduce ce dorim. Singura soluţie este întoarcerea către interior şi descoperirea satisfacţiei existenţiale în dimensiunea spirituală existenţei.

- Care ar fi primul pas?

Uneori acest prim pas îl face fiinţa noastră, prin declanşarea unei crize psiho-spirituale. Psihologia oficială a tratat aceste crize drept crize psihotice, patologice şi le-a suprimat cu medicamente dure, sub diagnostice neclare, dar în realitate, fiinţa noastră interioară declanşa un mecanism de auto-vindecare, de auto-reglare în faţa unei situaţii în care lumea interioară ajungea să fie în divergenţă cu restul universului. Acum, întreaga umanitate se află într-o stare de urgenţă spirituală care pune sub semnul întrebării o întreagă perspectivă asupra vieţii şi descoperă că modul materialist de a vedea lumea nu este suficient. Aşa se explică întoarcerea către meditaţie, către spiritualitate, către credinţă, către medicina naturistă şi holistică, interesul imens pentru psihologia transpersonală. Omenirea pare că face singură acest pas. Pentru fiecare dintre noi vine timpul să privim în interior cu onestitate, atunci când simţim “criza”. Criza este semnul transformării, ceva trebuie să moară, pentru ca apoi să renască. La nivelul unei persoane, dar şi la nivelul întregii umanităţi.

- Vorbiţi despre transformarea umanităţii ca despre o chestiune de timp. Ce crede despre anul 2012 un cercetător al Conştiinţei ca Stanislav Grof?

Este un subiect care mă pasionează pentru că orice profeţie are legatură cu o stare de conştiinţă extinsă. Au existat dintotdeauna mijloace pentru ca profeţii, şamanii, preoţii, misticii să intre în asemenea stări. Toate sistemele mistice ale planetei vorbesc despre aceeaşi realitate. Aşa se face că profeţiile tuturor continentelor despre “sfârşitul timpurilor” sunt aceleaşi, inclusiv în creştinism, unde “apocalipsa”, etimologic, înseamnă nu sfârşit, ci “ridicarea valului”. Profeţiile mayase sunt remarcabile, nu pentru că spun ceva nou, ci pentru extraordinara precizie a sistemului lor astronomic şi astrologic, calculat pe miliarde de ani înapoi în timp, dar care se opresc pe o anumită dată a anului 2012. Faptul că misticii lumii, separaţi de mii de kilometri şi uneori de mii de ani în timp, văd aceleaşi lucruri în incursiunile lor spirituale, este deja extrem de interesant pentru un cercetator al conştiinţei ca mine. Dar când descoperi că de fapt, un întreg calendar întins pe milioane de ani este de fapt un algoritm de evoluţie al Conştiinţei, văzut ca esenţă a universului, acest lucru este senzaţional. Nu încape nici o indoială. Cunoaşterea mayaşă despre natura universului, a conştiinţei şi a timpului depăşeste cunoaşterea ştiintifică de azi. La acea dată astronomică precisă, la care se trece într-un nou ciclu galactic şi cosmic, mayaşii vorbesc despre sfârşitul timpului. Dar timpul, aşa cum începem să ne dăm şi noi seama astăzi, este creaţia Conştiinţei. Sfârşitul timpului este, după părerea mea, sfârşitul unui tip de percepţie, sfârşitul unei lumi aşa cum o cunoaştem noi: o lume a violenţei şi a lăcomiei, egotică, coruptă, sfâşiată de conflicte. După părerea mea, mayaşii vorbesc deci despre un proces de moarte/renaştere, o transformare interioară masivă a umanităţii, dincolo de care timpul liniar nu mai există, aşa cum nu există în stările de conştiinţă extinsă, sau în relatările marilor mistici. Pentru mine, cel mai important argument provine din propriile mele cercetări. Foarte pe scurt, am constatat că stările prin care trece conştiinţa omenească sunt legate în mod sincronic de evenimentele cosmice. Am lucrat cu experţi în domeniu şi am ajuns la concluzia că evenimentele interioare şi cele cosmice se reflectă total între ele. Relaţia între Univers şi Conştiinţă este o ecuaţie. Universul este Conştiinţă. Evenimentele astronomice sunt într-o relaţie profundă cu evenimentele interioare ale conştiinţei omeneşti individuale şi colective, astfel că, pentru mine, cu elementele pe care le am, nu încape nici un dubiu că schimbările majore au început deja şi că lumea acestui secol va fi spirituală sau deloc.

Horia Ţurcanu

Mai jos va prezint un interviu realizat recent de Lilou Macé (www.juicylivingtour.com)

cu Dr. Stanislav Grof:

Pentru a vedea subtitrarea activati butonul CC de la player.

The Mean World Syndrome (doc)

Sindromul lumii rele - Violenţa mass media şi cultivarea fricii

"Lansat în Portugalia, la Avanca Film Festival, în iulie 2010, acest nou film, "The Mean World Syndrome", în regia lui Jeremy Earp, unul dintre creatorii lui Consuming Kids, readuce în actualitate munca de o viaţă a unui împătimit, George Gerbner, care a pus în dezbatere, la modul ştiinţific şi nu simplist - cum s-a procedat permanent, încă de la începuturile filmelor sonorizate - o problemă presantă şi mai mult decât actuală, a violenţei generalizate propagată prin toate variantele mass media şi a efectelor ei cumulative asupra unor spectatori frecvenţi, de toate vârstele, dar în special asupra copiilor, cărora le poate modela comportamentul şi caracterul, într-un mod total nedorit.

Timp de ani de zile dezbaterea s-a purtat, cu furie şi desigur subiectivism, între savanţi, politicieni şi părinţi îngrijoraţi, privind efectele violenţei asupra spectatorilor, dar, din păcate, la modul intenţionat cred eu, disputa s-a cantonat pe viziunea trivializată a inducerii unui comportament mimetic imediat, eroare care, lăsând la o parte excepţiile de la regulă, le-a permis manipulatorilor mass media să ridiculizeze cu uşurinţă acest gen de acuzaţii, care nu puteau rezista în faţa unei analize ştiinţifice mai profunde.

Născut în Budapesta şi emigrat în SUA la finalul anului 1939, George Gerbner obţine o licenţă în jurnalism la University of California, Berkeley, în 1942, un an mai târziu înrolându-se în Oficiul Serviciilor Strategice, precursorul CIA, pentru a putea participa la război, fiind persoana care l-a identificat şi arestat pe prim-ministrul fascist al Ungariei.


Ca decan al Annenberg School for Communication de la University of Pennsylvania (1964–1989), Gerbner iniţiază în 1968, "Proiectul de cercetare a indicatorilor culturali", pentru a documenta tendinţele manifestate de emisiunile televizate şi modul cum schimbările acestora afectează viziunea telespectatorilor asupra lumii.

În concluzie, opera lui Gerbner aparţine unui deschizător de drumuri, care a iniţiat ştiinţific operaţiunea de expunere a mecanismelor intime de manipulare socială, prin violenţă, ce stau la baza fenomenului mass media, apariţia şi generalizarea internetului uşurând substanţial, însă - prin accesul la surse alternative de informare - demolarea mitului monopolului informaţional deţinut de trusturile de telecomunicaţii, care prin meschinărie şi mercantilism ne-au îndreptat încet dar sigur către acceptarea legislaţiei represive a statului fascist global, cu reprezentări gen Codex Alimentarius sau ACTA."

Sursa: Marian Matei (Dezvaluiri)

Răzbunarea maşinii electrice (doc)

"Puterea 'Răzbunării' rezidă în firul narativ. Acţiunea filmului se desfăşoară pe mai multe planuri, axarea pe anumite caractere umanizând, cumva, entităţile corporatiste pe care Paine le descria, cândva, ca fiind monolitice, transformând o poveste complexă de afaceri în ceva mult mai accesibil, prin intimitatea sa. Mizele sunt uluitor de mari. Ajungem la ideea că a construi maşini electrice nu este doar un act cu semnificaţii politice, ori sociale, ci este un demers brutal de riscant, solicitând un devotament suprauman."

Mike Spinelli,
Jalopnik.com

"Regizorul Chris Paine devenea un expert şi un avocat al maşinilor electrice nepoluante, prin primul său documentar, din 2006, "Who Killed The Electric Car?", care exprima strigătele de nemulţumire ale admiratorilor entuziaşti ce se simţeau trădaţi de guvern şi industrie, prin decizia General Motors de retragere şi distrugere a modelului EV-1, revenind la cinci ani distanţă şi compensând pesimismul, de atunci, cu imaginea plină de vigoare a unui viitor optimist al maşinii electrice, reliefată de filmul actual: "Revenge of the Electric Car".


Documentarul, narat de cunoscutul actor Tim Robbins şi având în distribuţie vedete ca Danny DeVito şi Jon Favreau, a fost lansat în premieră la Tribeca Film Festival, în data de 21 octombrie 2011, de "Ziua Pământului", lansarea pe DVD având loc abia luna trecută, pe data de 24 ianuarie.

"Revenge of the Electric Car" urmăreşte odiseea a patru întreprinzători, vreme de aproape patru ani, până la finalul anului 2010, ilustrând cu pertinenţă lupta acestora de a readuce maşina electrică pe pieţele mondiale, în plină recesiune economică.


Protagoniştii sunt Bob Lutz, de la General Motors, Elon Musk, co-fondator al Paypal şi actual fondator şi director executiv al Space X şi Tesla Motors, Carlos Ghosn de la concernul Renault-Nissan şi Greg Abbot, supranumit "Gadget", un fabricant independent de maşini electrice, din California.

În timp ce filmul din 2006, "Who Killed the Electric Car?", se termina cu distrugerea a aproape 5.000 de maşini electrice integrate în programul "aer curat" al Californiei, cel mai notabil model fiind cel de la General Motors, EV-1, noul film ilustrează convingător naşterea unei noi generaţii de autovehicule electrice, inclusiv Chevrolet Volt (o soluţie hibridă totuşi), Nissan Leaf, Tesla Roadster şi Tesla Sedan.


Regizorul pare să-şi fi tocit spiritul inchizitorial, în ultimii cinci ani, unele recenzii ale filmului nefiindu-i deloc favorabile.

Steven Rea, de la The Philadelphia Inquirer, scria:

"Pe măsura derulării filmului, devine evident că urmarea lui Paine este un eşec.",

în timp ce J.R. Jones de la Chicago Reader este şi mai dur, afirmând:


"Cândva un jurnalist de investigaţie, Paine acţionează acum mai mult ca o majoretă şi noul său film rafinat se străduieşte, din greu, mai degrabă să linguşească directori executivi, care împodobesc coperţile revistelor de afaceri [...]"

Mă tem că dreptatea este de partea lor, fiindcă, deşi afirmă repetat în film că, spre deosebire de 2006, acum a avut acces în "sfânta sfintelor" marilor corporaţii, Paine nu reuşeşte să reveleze mari secrete, aciditatea sa părând mai degrabă accidentală, cu ocazia audierilor liderilor General Motors în Congres sau atunci când pare să înceapă descrierea detaliată a conflictului dintre co-fondatorii Tesla Motors, Elon Musk şi Martin Eberhard (pierzându-şi însă brusc suflul şi abandonând abrupt subiectul).


În altă ordine de idei, probabil că pe toată durata post-procesării filmului a stat închis în laborator, fiindcă mariajul idilic al lui Elon Musk cu actriţa britanică Talulah Riley a durat numai un an, fata speriindu-se probabil de perspectiva demnă mai degrabă de un cincinal socialist, de a spori rândurile progeniturilor lui Elon cu încă cinci membri.

Înainte de a continua prezentarea filmului prin acest articol, simt nevoia să mă distanţez de entuziasmul nefondat al partizanilor maşinilor electrice, deşi sunt total împotriva motoarelor cu ardere internă, alimentate cu carburanţii petrolieri impuşi de Rockefeller - prin asasinarea lui Rudolf Diesel şi subvenţionarea celor zece ani de prohibiţie, pentru a-l obliga pe Ford să renunţe la etanolul modelului "T" - şi nu cu cei vegetali, pentru care au fost proiectate iniţial.

În primul rând, motoarelor cu ardere internă li s-a limitat artificial progresul, care s-a rezumat la adăugarea de zeci de echipamente adiţionale în compartimentul motor - compresoare de admisie, echipamente de climatizare, calculatoare de bord ş.a.m.d. - ignorându-se problema stringentă a randamentului lor ridicol, fiindcă unele modificări de substanţă, precum cele promovate de un inventator ca Paul Pantone prin GEET, demonstrează că se poate elimina aproape complet carburantul petrolier, ajungând să se consume doar apă.

De exemplu, cunosc un proiectant autohton - un fost coleg se serviciu, de altfel - care a reuşit să împingă randamentul motoarelor cu ardere internă până la 99%, făcând inutilă, simultan, prezenţa vreunui sistem de răcire al motorului, direcţie în care nici o mare firmă auto nu a investit nici măcar un dolar, în timp ce, acestui "nebun frumos" al timpurilor noastre, oficiul român de patente îi refuză înregistrarea invenţiei teoretice, punând condiţia stupidă a prezentării unui prototip funcţional, deci cheltuirea a peste 10.000 de euro, sumă pe care desigur că nu o are la dispoziţie.

Dimpotrivă, acte legislative criminale ale administraţiei americane au condus la subvenţionarea federală a unor vehicule puternic consumatoare, cu cilindree şi mase maxime autorizate de peste 3 tone, fapt care conduce la preţuri de achiziţie ridicol de reduse, taxele pentru un vehicul hibrid ca Toyota Prius lăsându-ţi impresia că e făcut din cel puţin 50% aur, în timp ce, simultan, oculta mondială a ajuns să acuze întreaga omenire pentru poluare excesivă, fiindcă a achiziţionat vreme de un secol numai maşinile care i-au fost puse la dispoziţie forţat, iar soluţia finală vizează nu progresul tehnologic, ci exterminarea în masă a populaţiei globului.

Revenind însă la motorul electric, motivul principal pentru care nu sunt deloc entuziasmat de el este unul pe care aproape toţi adepţii par să-l ignore.

"Energia electrică" nu este o energie primară propriu-zisă, ci nu este decât produsul secundar, dacă vreţi, al consumului de alte resurse primare, în principal cărbuni, petrol, gaze naturale, energie atomică etc., resurse care sunt cu adevărat distructive, periclitând deja viitorul pe termen scurt şi lung al întregii omeniri.

Tehnologiile de captare ale energiilor aşa zis-regenerabile, gen energie eoliană, mareică, solară, hidro, geo-termală ş.a.m.d., sunt de asemenea menţinute intenţionat într-un stadiu de dezvoltare infantilă, cu randamente şi puteri generate ridicole, incapabile să susţină consumurile presupuse de prezenţa unei infrastructuri industriale, în timp ce alte forme de energie alternativă: fuziune la rece, energia punctului zero, antigravitaţională ş.a.m.d. sunt puse la index şi ridiculizate pe scară largă, prin mass media aservită puterii.


Imaginea de vis, promovată de reclama furibundă făcută centralelor nucleare actuale, ignoră alte două realităţi şocante:

- pe de o parte, oricât de sigure se presupune că ar fi centralele actuale, prevăzute cu anvelopă de protecţie (spre deosebire de reactorul RMBK de la Cernobîl), recentul accident de la Fukushima ne demonstrează clar că optimismul nostru este cel puţin exagerat în această privinţă;

- pe de altă parte, problema deşeurilor nucleare nu a fost rezolvată absolut deloc, îngroparea lor în caverne montane sau subterane fiind similară, ca eficienţă, acţiunii de igienizare desfăşurată de o pisică.

Şi, într-un final, de ce să nu subliniem şi esenţa "marelui progres" reprezentat de centralele cu fisiune nucleară, care nu sunt decât vechi motoare cu aburi, înveşmântate într-o aură modernistă, cu multe butoane frumos colorate şi calculatoare, fiindcă tot consumul de material fisionabil este destinat exclusiv producerii de aburi, prin degajare de energie calorică, care sunt folosiţi ulterior la antrenarea unor turbine.

Per total, întreaga infrastructură energetică a planetei se bazează pe tehnologii primitive, deja, imaginate la finalul secolului XIX şi începutul secolului XX, de genii ca Maxwell sau Tesla, care şi-au epuizat, cu vârf şi îndesat, întreg potenţialul, singura motivaţie a conservării acestei stări de fapt fiind menţinerea monopolului energetic mondial în buzunarul elitelor şi, în nici un caz, bunăstarea noastră personală, a oamenilor, care am ajuns să fim listaţi laolaltă cu vitele, pe lungul răboj al cauzelor mascaradei "încălzirii globale".

Cât de stupidă şi dezinformată rămâne opinia mondială, în acest context ?

Să exemplificăm:

"O poveste antrenantă şi dramatică, care transcende dezbaterii cu privire la topirea calotelor glaciare, la urşii polari supuşi riscului extincţiei, la insulele ce dispar din mările sudului şi la actuala devastare planetară, pe măsură ce audienţa este revigorată de cursa puternicelor personaje ale filmului, care reinventează viitorul.",

scria Michael Rose de la Huffington Post.


Precum spuneam, automobilul electric nu va reprezenta niciodată integral viitorul, atât timp cât la prize ajunge o energie generată aşa cum am demonstrat anterior şi, în nici un caz, nu reprezintă soluţia pentru criza generată de poluare, pe care nu o contest absolut deloc, ci este doar un paleativ: petrolul care nu va mai arde în motoarele autoturismelor noastre, va arde suplimentar în cuptoarele centralelor energetice, pentru a ne putea încărca acumulatorii.

Şi fiindcă tot veni vorba de acumulatori, credeţi-mă că mi se pare ridicolă ideea propulsării unei maşini cu aproape 7.000 de baterii actuale de laptop, fiindcă industria acumulatorilor este o altă "beneficiară" a politicii nechibzuite de frânare artificială a progresului, fiind permisă pătrunderea pe piaţă doar a unor tehnologii rudimentare de stocare, cu randamente infime, în timp ce în aviaţie, de exemplu, se folosesc de zeci de ani acumulatori Cd-Ni, cu o capacitate de stocare mult mai mare decât a celor cu plumb, capabili să furnizeze curenţi de pornire nu de 45-120 amperi, necesari pornirii motoarelor automobilelor sau camioanelor, ci de 800-1.300 amperi, necesari pornirii unui turboreactor.


Dacă se va ajunge vreodată ca electricitatea să fie generată majoritar prin energii regenerabile sau alternative, atunci, da, autovehiculul electric va reprezenta viitorul luminos pentru nepoţii noştri şi nu ne rămâne decât să sperăm că la fiecare colţ de stradă va trona, cândva, o bobină Tesla, pregătită să ne învârtă pe gratis roţile.

Chiar dacă filmul este o pledoarie eficientă pentru beneficiile unui automobil electric, fără îndoială mult mai fiabil şi mai simplu de întreţinut pe termen lung, decât unul clasic, având motor cu ardere internă, "răzbunarea" maşinilor electrice se dovedeşte a fi mai degrabă o revitalizare a conceptului, având de această dată şi sprijinul necondiţionat al unor moguli ai industriei auto corporatiste tradiţionale, ca Bob Lutz sau Carlos Ghosn, dispuşi să sacrifice miliarde de dolari pe strategii agresive de construire şi promovare a autovehiculelor electrice, iniţiative care se vor dovedi poate inspirate pe termen lung, facilitând şi motivând trecerea la noi forme de generare a energiei electrice, lăsându-ne cu speranţa că, în curând, fumul eşapamentelor va rămâne doar o simplă amintire, însoţită de regretele tardive ale nostalgicilor."


"Fascinant şi extrem de incitant - cu o distribuţie irezistibilă de caractere - "Răzbunarea" este aproape la fel ca primul film a lui Paine, dar întors cu susul în jos, cu un acces fără precedent la secretele interne ale GM, Nissan şi ale noii companii din Silicon Valley, Tesla Motors."

Andrew O'Hehir,
Salon.com
Un comentariu de Marian Matei.

Descarca filmul de aici: Revenge of the Electric Car

Subtitrare.

Sursa: Dezvaluiri

Viaţa de apoi (doc)

"Dar cum am putea noi, simple personaje ale unei piese de teatru, să ghicim intriga ? Nu suntem dramaturgul, nu suntem producătorii, nu suntem nici măcar publicul. Ne aflăm doar pe scenă. Să redăm bine scenele în care ne suntem implicaţi acum, ne îngrijorează mult mai mult, decât scenele care ar putea urma după asta."

C. S. Lewis
(1989-1963)

Afterlife, un documentar din 2010 al regizorului şi scriitorului Paul Perry, este studiul curajos al marii întrebări a filozofiei şi religiei, "Ce se întâmplă când murim?", răspunsurile la această întrebare fiind examinate prin prisma experienţelor de moarte clinică (NDE), ajungându-se la concluzia inevitabilă că nu este nevoie să ne temem, fiindcă există viaţă după moarte, o declaraţie profundă susţinută de dovezi, pe care regizorul Paul Perry şi cercetătorii Raymond Moody şi Jeffrey Long încearcă să le treacă sumar în revistă.


Paul Perry este absolvent al Arizona State University şi co-autorul unor best-seller New York Times, care a înfiinţat propria companie de producţie, în 2005, cu scopul de a face filme inovatoare, importante, primele dintre ele fiind dedicate domeniului spiritual, surprinzând prin abordarea de subiecte unice: experienţa morţii clinice, viziuni şi minuni, anii petrecuţi de Iisus în Egipt.

"NDE sunt evenimente spirituale de o amploare şi complexitate uimitoare, care au puterea de a schimba atitudinea noastră faţă de moarte şi viaţă [...]", spunea regizorul Paul Perry.

"[...]Există motive pentru care oamenii se transformă, atunci când se întorc de la o coliziune cu moartea, unul fiind încrederea pe care au câştigat-o, atunci când au aflat că o lume nouă ne aşteaptă dincolo de ultima suflare. Un altul, în special pentru cei bolnavi fizic, este descoperirea că ne vom lăsa trupul în urmă şi vom continua să existăm ca spirite eliberate de durerea pământească."

Informaţiile prezente în film şi în cărţile scrise în comun de cele trei personaje principale, Perry, Moody şi Long, confirmă ceea ce mulţi savanţi bănuiau în secret încă din anii '70, când domeniul studiilor efectuate asupra morţilor clinice a fost iniţiat: faptul că aceste experienţe dovedesc existenţa unei vieţi dincolo de moarte.

Cunoscuţii experţi în domeniu, dr. Raymond Moody (autor al "Life After Life: The Investigation of a Phenomenon - Survival of Bodily Death" şi "Glimpses of Eternity - Mind Body Spirit") şi dr. Jeffrey Long (Evidence of the Afterlife: The Science of Near-Death Experiences), sunt intervievaţi, iar munca lor este trecută în revistă, în ceea ce priveşte NDE şi concluziile la care au ajuns, bazându-se pe sute de dosare de caz.


Dr. Long, de exemplu, crede că "cele nouă serii de dovezi" demonstrează clar supravieţuirea conştiinţei dincolo de moartea corpului fizic:

1. Conştiinţa se manifestă mai puternic în timpul NDE, decât în viaţa de zi cu zi.
2. Viziunile subiecţilor NDE sunt confirmate, ulterior, de către alţii.
3. Uzual, chiar şi viziunea supra-normală are loc în timpul NDE.
4. NDE apare chiar şi în anestezia generală.
5. Rememorarea vieţii de către subiecţii NDE include evenimente reale.
6. Fiinţele întâlnite în timpul NDE sunt aproape întotdeauna decedate.
7. Pentru copii, NDE sunt uimitor de asemănătoare cu cele ale adulţilor.
8. NDE apar coerent în toată lumea şi în toate culturile.
9. NDE transformă aproape întotdeauna persoanele afectate.


Începând de la propria experienţă a regizorului, filmul examinează fenomenul morţilor clinice iniţiind interviuri întâmplătoare, luate oamenilor de pe stradă, care conduc la o gamă largă de credinţe, variind de la noţiunile arhicunoscute de rai şi iad, la credinţa în nimicnicia vidului, de parcă am stinge lumina lăsând să se instaleze un gol imens, caracterizat de absenţa conştiinţei, majoritatea dintre noi bazându-ne doar pe simple intuiţii şi credinţe, nesusţinute de dovezi concrete, concluziile noastre privind viaţa de apoi suprapunându-se, în esenţă, cu elemente dictate de dogma creştină, fiindcă, de fapt, marea masă a populaţiei cunoaşte, în cel mai bun caz, superficial scrierile religioase, deşi dovezile scriptice se află încă la vedere.

După cum specificam şi în articolul anterior, dogma creştină, care se bazează în principiu pe scrierile religioase ce au ajuns până la noi peste secole, nu este tocmai de încredere, fiindcă până şi părintele ortodoxiei, alexandrinul Origene (185-254 e.n.), se pare că avea motive întemeiate să se plângă, încă din vremea sa, că scribii "au adăugat şi omis deseori, ceea ce au considerat de cuviinţă".

Bănuiala cu privire la falsificarea premeditată, eliminând în principal referinţele legate de reîncarnare, s-a îndreptat în special asupra perioadei dintre Conciliul de la Niceea (325 e.n.) şi anul 382, când s-au stabilit sub papa Damasus, textele celor 27 de versete admise de canonul Noului Testament şi asupra Conciliului de la Constantinopol, din 553 e.n.

În muzee şi biblioteci din întreaga lume se păstrează în jur de 4.000 de fragmente sau manuscrise ale textelor Noului Testament, în limba greacă, dintre care doar 35 datează dinaintea anului 300 e.n., iar un unic Codex Alexandrin datează din 125 e.n., fiind singurul care reuşeşte să pătrundă în bezna epocii autorilor Evangheliilor, undeva în jurul anului 200 instalându-se "zidul cronologic", o cortină grea lăsată să cadă de o putere nevăzută asupra perioadei primare a creştinismului.

Dovezi concrete ale intervenţiilor brutale asupra textelor există, prin numeroase aşa-numite "palimpseste" şi făcând abstracţie de posibilitatea unor traduceri defectuoase, trebuie să recunoaştem onest că ar putea exista şi o altă explicaţie pentru erori şi lacune: cei patru evanghelişti nu s-au priceput mai bine de atât, fiindcă, pe de o parte, tot ce au relatat erau simple consemnări ale unor evenimente transmise distorsionat, pe cale orală, iar, pe de altă parte, reîncarnarea este posibil să se fi situat pe lista acelor cunoştinţe ezoterice, comunicate de Iisus doar în intimitatea cercului ucenicilor, după cum spune Ioan 16:25:

"Acestea vi le-am spus în pilde, dar vine ceasul când nu vă voi mai vorbi în pilde, ci pe faţă vă voi vesti despre Tatăl."

sau, în Matei, 13:10-11

"Şi ucenicii apropiindu-se de El, I-au zis: De ce le vorbeşti lor în pilde?

iar Iisus le-a răspuns:

"Pentru că vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei cerurilor, pe când acelora nu li s-a dat."

Mă văd nevoit să amplific, cumva, dezbaterea privind viaţa de după moarte, fiindcă mult mai importantă, mai cuprinzătoare şi semnificativă mi se pare noţiunea de reincarnare, care presupune o "viaţă între vieţi" şi aduce, astfel, completările de rigoare tuturor acestor experimente structurate în jurul morţilor clinice.

Mai mult decât atât, dacă vom ajunge să credem, împreună cu esenienii, că sufletul îşi selecţionează un anumit cuplu de părinţi (adică viitorul mediu de viaţă) şi, în plus, ştie de dinainte care-i va fi data naşterii, atunci ajungem la concluzia că în această alegere rezidă un anume sens, că aici există forţe secrete, care direcţionează sufletul către un anumit destin, ce încurajează dezvoltarea sa viitoare, toate aceste fapte corespunzând aproape în totalitate sistemului indian al karmei.

Mă tem că va trebui să vă mai port o vreme prin tărâmul scrierilor religioase, mai ales al celor necanonice, fiindcă respingerea noţiunii de reincarnare, de către dogma creştină, mi se pare cea mai mare şi mai gravă falsificare posibilă, fiindcă o lipseşte de orice sens şi coeziune, contribuind la instalarea unui sistem de control spiritual rigid, asociat şi complice voluntar al celui politic, asupra unor fiinţe terorizate de propria lor mortalitate, care-şi acceptă fără murmur statutul de sclav, în absenţa speranţei într-o existenţă ulterioară.

Una dintre Evangheliile gnostice, pe care am pomenit-o în articolul anterior, Pistis Sophia, declară chiar din primul capitol:

"Iisus nu i-a învăţat pe ucenici întreaga dimensiune a emanaţiilor tezaurului (spiritual, fireşte); şi nici cum apar ele şi nici cum sunt structurate.",
dar, cu toate acestea, există pasaje foarte interesante, în care Iisus dezvăluie, cu bunăvoinţă, fragmente ale unei înţelepciuni pierdute.

Un exemplu extraordinar este cel al răspunsului dat de Iisus unei întrebări foarte clare a ucenicului său Ioan:

"Ce se întâmplă cu un suflet care revine de pe lumea cealaltă, pe pământ ?",

iar răspunsul lui Iisus nu reprezintă nici pe departe un reproş sau o respingere, fiindcă declară onest şi direct:

"El bea un pahar cu apa uitării..."

Putem deduce cu absolută siguranţă că credinţa în "revenirea pe Pământ", reincarnarea unui spirit decedat (fiindcă ce ar fi de uitat în absenţa unei existenţe anterioare ?), era larg răspândită printre ucenici şi, chiar mai mult decât atât, se pare că era acceptată de toţi iniţiaţii şcolilor filozofice ale antichităţii, mai puţin de adepţii lui Horus, ceea ce ne obligă, din nou, să luăm în considerare ipoteza cenzurării deliberate a scrierilor religioase.

Pistis Sophia continuă pe acelaşi ton , mergând însă mult mai departe cu afirmaţiile radicale, atunci când Iisus le explică ucenicilor că El însuşi l-a retrimis pe Pământ pe profetul Ilie, în trupul vărului său, Ioan Botezătorul, a cărui adevărată identitate reiese chiar şi din Evangheliile canonice, astfel încât nu putem decât să rămânem uimiţi de neglijenţa cu care au tratat aceste indicii generaţii întregi de teologi, care ne ameninţă şi acum cu afurisenia dacă nu le acceptăm, cumva, concluziile închistate.

Să exemplificăm:

Matei 11:14-15:
"Şi dacă voiţi să înţelegeţi, el este Ilie cel ce va să vină. Cine are urechi de auzit, să audă."

Matei 17:12-13
"Eu însă spun vouă că Ilie a şi venit, dar ei nu l-au cunoscut şi au făcut cu el câte au voit; aşa şi Fiul Omului va pătimi de la ei. Atunci au înţeles ucenicii că Iisus le-a vorbit despre Ioan Botezătorul."

Un alt fragment biblic relevant aparţine de această dată lui Ioan 9:2:

"Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb ?".

Hmm... cum şi când ar fi putut păcătui un om, astfel încât să se nască orb ?

Din formularea întrebării ucenicilor reiese clar că ei nu considerau posibile decât două variante: o boală moştenită de la părinţi sau consecinţele unor fapte săvârşite înainte de naştere, deci evident că într-o existenţă anterioară şi nu prin obrăznicii intrauterine.

Interesantă este însă şi reacţia lui Iisus - care conform dogmei creştine ar fi trebuit să-i dojenească cu asprime că au căzut pradă unor superstiţii băbeşti - fiindcă le consideră întrebarea ca fiind perfect justificată şi le dă un răspuns neaşteptat, ce pare a sugera o şi mai mare complexitate a procesului reincarnării:

"Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările Domnului."

Sufletului actualului orb pare să-şi fi ales deliberat orbirea, pentru a-şi însuşi o anumită lecţie în reincarnarea actuală, necesară procesului de maturizare.

Din nou, paralelismul cu doctrina orientală a karmei este izbitor, deşi aceasta a fost destul de eronat percepută în Occident, fiindcă nu reprezintă o pedeapsă pentru păcatele vieţilor anterioare, ci suma unor învăţăminte rezultate din depăşirea unor obstacole grele, diferite, procesul presupunând, până la finalizare, mai mult decât o unică viaţă.

Mai mult ca sigur că acest concept, karma, era cunoscut ucenicilor, fiindcă numai în acel context întrebarea lor despre orb putea părea normală, iar Iisus nici nu s-a arătat a fi mirat şi nici nu a respins-o ca fiind stupidă.

Cu toate acestea, Iisus nu credea în inevitabilitatea ciclului karmic, fiindcă părea a predica o cale directă, specifică, anterior lui, preoţilor cultului lui Horus, mesajul putând fi rezumat astfel:

"Da, există o lege a karmei, dar o puteţi birui prin eliminarea ego-ului în faptă şi gândire, printr-o decizie liberă, fără intervenţie divină.",

celor iniţiaţi fiindu-le dezvăluit secretul, că înfăptuind porunca iubirii şi legea lui Dumnezeu, prin folosirea liberului arbitru fireşte, te poţi elibera din ciclul karmic, nemaifiind supus legilor creaţiei, fiindcă numai astfel are logică afirmaţia că asupra fiinţelor sale "moartea nu mai are nici o putere".

Din păcate, mă tem că mesajul a rămas în mare parte neînţeles, întrebarea curentă "Cum poate Dumnezeu să permită aşa ceva ?" dovedind cu prisosinţă incapacitatea noastră de a înţelege.

Putem abandona domeniul religiei şi putem găsi o explicaţie ştiinţifică a acestor fenomene de moarte clinică (experimentate individual sau în grup, prin empatie, cum specifica dr. Moody), fiindcă, cel puţin în cazul experimentelor de grup, este mai mult decât evident că explicaţia halucinaţiilor provocate de leziunile cerebrale trebuie abandonată categoric.

Revenind la documentar, în baza informaţiilor conexe prezentate pe acest blog, în timp, am putea afirma despre câmpurile informaţionale ale conştiinţei şi memoriei, că ambele evoluează în timpul vieţii prin experienţele noastre şi prin aportul informaţional al organelor noastre imperfecte de simţ, ele fiind prezente în jurul nostru şi devenind disponibile conştiinţei noastre numai prin funcţionarea creierului (şi a altor celule din corp), sub formă de câmpuri electromagnetice.

De îndată ce funcţia creierului a fost pierdută, cum ar fi în moarte clinică sau moarte cerebrală, amintirile şi conştiinţa există încă, dar receptivitatea este pierdută, conexiunea se întrerupe.

Potrivit concepţiei noastre, întemeiată pe aspectele raportate ale conştiinţei din timpul stopului cardiac, de exemplu, putem concluziona că aşa-numita conştiinţă ar putea să se bazeze pe câmpuri de informaţii, constând în unde care provin din continuumul spaţio-temporal.

În timpul stopului cardiac, funcţionarea creierului şi a altor celule din corpul nostru se opreşte din cauza anoxiei.

Câmpurile electromagnetice ale neuronilor şi ale altor celule dispar, iar posibilitatea de rezonanţă, interfaţa dintre conştiinţă şi corpul fizic este întreruptă.

O asemenea înţelegere schimbă fundamental opinia cuiva despre moarte, din cauza unei concluzii aproape inevitabile că, în momentul morţii fizice, conştiinţa va continua să existe, transferându-şi experienţa într-o altă dimensiune, într-o lume invizibilă şi imaterială, continuumul spaţio-temporal poate, în cadrul căruia sunt incluse toate: trecut, prezent şi viitor.

Cercetarea privind NDE nu ne poate oferi dovada ştiinţifică de netăgăduit a acestei concluzii, deoarece oamenii cu NDE nu au murit "complet" să spunem, dar cu toţii au fost extrem de aproape de moarte, în absenţa unui creier funcţional.

Această concluzie, că se poate experimenta conştiinţa independent de funcţia cerebrală, ar putea induce şi o mare schimbare a paradigmei ştiinţifice din medicina occidentală şi ar putea avea implicaţii practice în problemele actuale, medicale şi etice, cum ar fi îngrijirea comatoşilor sau a muribunzilor, eutanasia, avortul şi prelevarea de organe pentru transplant de la cineva aflat pe moarte, cu o pompă cardiacă activă, dar cu un diagnostic de moarte cerebrală.

Din nefericire, rigiditatea lumii academice şi absenţa unor cercetări riguroase de anvergură perpetuează starea de fapt, în care există mai multe întrebări decât răspunsuri, dar, bazându-ne pe aspectele teoretice menţionate anterior, ale experimentării continuităţii evidente a conştiinţei noastre, ar trebui, în cele din urmă, să se ia în considerare, cu seriozitate, posibilitatea ca moartea, la fel ca şi naşterea, să poată fi, foarte bine, doar simple treceri de la o stare de conştiinţă la alta.

"Cele mai fierbinţi locuri din iad le sunt rezervate acelora care, în vremuri de acute crize morale, îşi menţin neutralitatea."

Dante Alighieri,
Infernul

Multumim lui Marian Matei pentru traducerea si prezentarea acestui documentar!
http://antiiluzii.blogspot.com/

Descărcare rapidă + subtitrare

Deasemenea si la Radio Vocea Sufletului exista o emisiune saptamanala care abordeaza acest subiect si se numeste Amintiri din moarte clinica (cu Severina Soare) si un blog dedicat avand acelasi nume amintiri-din-moarte-clinica.blogspot.com

Puteti viziona filmul aici:


Sau aici: (din pacate in aceasta varianta nu merge sunetul)

Galaxia noastră găzduieşte sute de miliarde de planete...

Galaxia noastră găzduieşte mult mai multe planete decât se credea până acum. Astronomii au anunţat că fiecare dintre cele 100 de miliarde de stele existente în Calea Lactee are, în medie, cel puţin o planetă ca partener.

Descoperirea subliniază o schimbare radicală în modul în care sunt percepute sistemele planetare din cosmos de către oamenii de ştiinţă. Propriul nostru sistem solar, considerat a fi unic până de curând, este doar unul dintre miliarde.

Până în aprilie 1994, niciun alt sistem solar nu fusese descoperit, dar de atunci numărul acestora este într-o continuă creştere. Telescopul spaţial Kepler descoperă noi sisteme solare în mod constant.

"Planetele sunt regula, nu excepţia", a explicat Arnaud Cassan, astronomul şef al Institutului de Astrofizică din Paris. Acesta a coordonat o echipă de 42 de oameni de ştiinţă, dedicând 6 ani studiului a milioane de stele situate în centrul galaxiei Calea Lactee. Cercetarea reprezintă cel mai amănunţit efort de a măsura prevalenţa planetelor în galaxia noastră.

Pentru a estima numărul planetelor, Dr. Cassan şi colegii săi au studiat 100 de milioane de stele situate la distanţe de 3.000 - 25.000 de ani-lumină de Pământ. Apoi, numărul de planete descoperite a fost comparat cu cele din alte studii, în cadrul cărora s-au folosit alte tehnici de detectare, pentru a crea un eşantion statistic reprezentativ pentru galaxia noastră al stelelor şi al planetelor ce le orbitează.


Conform calculelor cercetătorilor, majoritatea stelelor aflate în Calea Lactee (care numără cel puţin 100 de miliarde, conform ultimelor estimări) au una sau mai multe planete.

Aproximativ 66% dintre stele găzduiesc o planetă cu o masă de 5 ori mai mare decât cea a Terrei, iar jumătate dintre stele au o planetă cu o masă similară cu cea a lui Neptun (de 17 ori cât cea a Pământului). Aproape 20% dintre stelele detectate sunt orbitate de o planetă gazoasă gigantică (precum Jupiter, sau chiar mai mare).

"Putem alege orice stea, la întâmplare - cu siguranţă există o planetă ce o orbitează", a afirmat Uffe Grae Jorgensen, astronom la Universitatea din Copenhaga, Danemarca.

Cercetătorii au făcut o altă descoperire care până acum părea de domeniul SF: milioane de planete pot orbita două stele.

"Începem să descoperim un sistem planetar nou, care nu seamănă deloc cu ceea ce există în sistemul nostru solar", a explicat William Welsh, astronom la Universitatea San Diego State.

Deoarece Calea Lactee găzduieşte mult mai multe planete decât se credea până acum, şansele ca una dintre acestea să găzduiască forme de viaţă sunt mai mari, au conchis cercetătorii.

Sursa: Wall Street Journal / descopera.ro

Project Camelot - Interviu cu Valery Uvarov

În 2007, Project Camelot a călătorit la Sankt-Peterburg, Russia ca să facă un interviu cu Valery Uvarov, Şeful Departmentului de Cercetări OZN, Paleoştiinţe şi Paleotehnologie al Academiei de Securitate Naţională a Rusiei. Acest om a cercetat textele străvechi referitoare la istoria neştiută a Pământului, la piramide, la meteoritul Tungus şi la multe alte subiecte, inclusiv ce ne aşteaptă în 2012 şi după.

El a re-interpretat tot ce a găsit despre piramide şi a demonstrat că Platon a greşit profund la traducerea hieroglifelor (a interpretat undele energetice ca fiind... valurile apei) şi, în consecinţă, tot eşafodajul teoriilor moderne a fost greşit. Până acum...





Sursa: http://projectavalon.net/lang/ro/valery_uvarov_interview_transcript_ro.html

Valery Uvarov a scris mai multe cărţi şi articole şi le-a publicat, mai întâi în limba rusă, apoi în engleză.
"The Pyramids" şi "The Wands of Horus" (Baghetele lui Horus) pot fi descărcate de aici (în format pdf), în limbile rusă şi engleză:
http://www.iicufi.org/download_engine/index.php?subcat=1&ENGINEsessID=7f9...

Chiar dacă nu aveţi timpul necesar să le citiţi în întregime, chiar dacă nu înţelegeţi o iotă ruseşte şi mai deloc englezeşte, doar examinând fotografiile şi desenele veţi avea un câştig imens. Aşa ceva nu prea vedeţi la CNN.


Puteţi să-i vizitaţi situl web şi să vedeţi sutele de fotografii pe care le-a făcut în cei 2 ani de construcţie a piramidei sale:
http://pyramids.iicufi.org/index.php?id=55&L=1

Treceţi prin toate fazele; la faza nr. 9 veţi vedea filmuleţeul despre care vorbeşte în partea a 2-a a interviului, făcut cu telefonul mobil, în noaptea în care fiinţa luminoasă a ieşit din cristalul încastrat în peretele camerei sale.




Tot pe acea pagină, dar mai jos, veţi găsi şi o poză interesantă, care ilustrează unul din efectele piramidei sale, creşterea aurei persoanelor care au petrecut o oră în interiorul piramidei. Uimitor!

Câteva din rezultatele cercetărilor de laborator le găsiţi la pagina:
http://pyramids.iicufi.org/index.php?id=95&L=1

Ce naiba stim noi, de fapt? - varianta Ultra Extinsă...

WHAT THE BLEEP!
Ultra-Extended Quantum Rabbit Hole

Filmul de astazi include toate partile ale acestui film prezentat pana acum si are in plus inca 2 ore si jumatate de informatie. Documentarul are asadar, 5 ore de informatii exceptionale ce merita savurate, studiate, conspectate, memorate, parcaticate si bineinteles, date mai departe.
Toate informatiile din acest film sunt grupate si intr-o carte aparuta pe piata romaneasca in 2007. Cartea se numeşte , binenteles, "What the Bleep Do We Know? Ce naiba stim noi, de fapt?"si poate fi cumpărată de aici: http://www.cartidesuflet.ro/

Iata ce se spune pe divin.ro despre aceasta carte (toate ideile se regasesc si in film):

"Succesul filmului What the Bleep Do We Know!? a fost doar începutul calatoriei. Multi români au vazut deja acest film, desi în mod oficial el nu exista în România. Modul în care a circulat („underground”) graieste el însusi despre setea de cunoastere a românului, dar si despre cât de mult era asteptat un asemenea film. Este un film care zguduie din temelii perceptia si atitudinea umana, un film care a creat fani printre toate nivelurile de receptare, inteligenta si cunoastere.
Producatorii si scenaristii lui au simtit ca trebuia sa aduca si „negrul” cuvântului pe albul hârtiei. Alt nivel de receptare si, mai ales, alte posibilitati de a aduce alte informatii, ori de a le întari pe cele existente în film.
Aceasta carte foloseste ideile, conceptele si stiinta care sondeaza si scormoneste mintea omeneasca precum minerul într-o mina, dar reprezinta doar un punct de pornire de unde poate începe explorarea în profunzime a noii paradigme. Fizica cuantica a proceselor noastre interioare si granitele exterioare ale universului cunoscut sunt cele ce trebuie recunoscute. Desfacatorul de conserve pentru constiinta este reprezentat de însasi actiunea de a pune Marile Întrebari.
Necesitatea schimbarii paradigmei actuale într-una noua, care sa cuprinda constiinta printre factorii care influenteaza viata si realitatea pe Pamânt, pare sa fie una din cele mai importante concluzii pe care cititorul o poate avea la finele lecturii acestei carti senzationale.


What the Bleep Do We Know?! – Ce naiba stim noi, de fapt?! este o carte ce contine o stiinta uluitoare. Cu ajutorul a mai mult de o duzina de oameni de stiinta, cercetatori renumiti si teoreticieni, pornesti într-o calatorie având pe nas ochelarii fizicii cuantice; pornesti într-un univers care este mai bizar si mai viu decât ne-am imaginat vreodata. Apoi, esti dus mai departe, la marginea exterioara a granitei cunoasterii noastre stiintifice despre constiinta, perceptie, chimia corpului si structura creierului. Din ce este facut gândul? Din ce este facuta realitatea? Si, cel mai important, cum poate schimba un gând natura realitatii?
Aceasta stiinta ne conduce nu doar în lumea materiala, ci într-un tarâm profund al spiritualitatii. Daca observatia afecteaza rezultatul, atunci noi nu doar facem parte din univers, ci suntem participanti în el. Daca gândurile sunt mai mult decât intersectii electrice neuronale întâmplatoare, atunci constiinta este mai mult decât un accident anatomic. Exista o putere mai mare, dar este cu adevarat acolo, în afara noastra? Unde este linia de demarcatie dintre acolo, afara si aici, înauntru?

Extrase din carte:

„Majoritatea oamenilor prefera sa ramâna în zona de siguranta decât sa intre în astfel de încurcaturi. Chiar daca se lovesc direct de o întrebare, mai mult ca sigur vor fugi de ea, îsi vor ascunde capul în nisip sau îsi vor gasi repede de lucru cu altceva.
De ce sa pui o Mare Întrebare? A pune o Mare Întrebare este o invitatie la aventura, o calatorie spre a descoperi. Este incitant sa pornesti într-o aventura noua; exista o fericire a libertatii, libertatea de a explora teritorii noi.
Asa ca, de ce nu punem aceste întrebari? Pentru ca, punând întrebari, se deschide usa catre haos, catre necunoscut si catre imprevizibil. În momentul în care pui o întrebare la care chiar nu stii raspunsul, ti se deschide calea catre un tarâm al tuturor posibilitatilor. Esti dispus sa primesti un raspuns care ar putea sa nu îti placa sau cu care sa nu fii de acord? Daca te face sa te simti incomod sau daca te departeaza de siguranta pe care ti-ai creat-o pentru tine însuti? Daca raspunsul nu este ce vrei tu sa auzi?
Ca sa pui o întrebare nu îti trebuie muschi, ci curaj.”

Cine ce vede!?

Cinci niveluri stabile de procesare ale creierului. Aceasta este tocmai ce ati facut pentru a „vedea” fiecare din aceste litere. Nu este vorba doar de faptul ca ochii au trimis catre „voi” niste imagini continând fiecare litera. Creierul vostru a procesat informatiile vizuale trimise catre el de ochi pentru a construi aceste litere. Realizeaza acest lucru spargând, reducând impulsurile care ajung la el la forme de baza, la culori si tipare de baza. Apoi, începe actiunea de potrivire a tiparelor cu amintirile despre lucruri similare stocate deja, asociind acestea cu emotiile si însemnatatea evenimentelor, legându-le pe toate la un loc într-o singura fotografie ce integreaza totul si pe care o trimite lobului frontal de 40 de ori pe secunda. Asa este. Noi nici macar nu vedem în mod continuu, ci este un fel de film alcatuit din fotograme ce se deruleaza fulgerator, dar si cu intermitente.
Aceasta înseamna ca tot ceea ce vedeti este pictat de creierul vostru. El picteaza fiecare frunza a fiecarui copac pe care îl vedeti. Picteaza conectându-se cu amintirile sau retelele neuronale ce contin informatii despre frunza, culoare, marime, forma, punând toate acestea cumva la un loc. Pare foarte scandalos si contrar felului în care ne învârtim prin lume. Cum au ajuns neurofiziologii la aceasta schema?
Dovada ca, de fapt, nu ochii percep, ci creierul, este demonstrata si la un nivel mai putin dramatic: locul unde nervul optic trece prin globul ocular înspre creier, nu are receptori vizuali. Prin urmare, ne-am astepta ca, daca închidem un ochi, sa vedem un punct negru în centru. Dar nu se întâmpla asa. Si aceasta pentru ca nu ochiul picteaza tabloul, ci creierul.

Mai multe informatii...

Oamenii de stiinta au descoperit ca daca masoara din punct de vedere electric ceea ce iese din creierul unei persoane (folosind RMN sau scannere PET, de exemplu) atunci când priveste un obiect si apoi când doar îsi imagineaza acel obiect, în ambele cazuri sunt active aceleasi zone ale creierului. Închiderea ochilor si vizualizarea obiectului, produce aceleasi tipare ale creierului ca si privirea acelui obiect.
Creierul nu numai ca nu distinge între ceea ce vede în mediul înconjurator si ceea ce-si imagineaza, dar se pare ca nu stie nici diferenta dintre actiunea în sine facuta si actiunea vizualizata. Acest fapt a fost descoperit pentru prima data în anii ’30, de Edmund Jacobson, M.D. (creatorul Tehnicii de Relaxare Progresiva pentru reducerea stresului). Când dr. Jacobson a rugat subiectii sa vizualizeze actiuni fizice, a descoperit miscari foarte subtile musculare care corespundeau cu miscarile muschilor care ar fi fost implicati în activitatea respectiva. Aceasta informatie a fost foarte bine folosita de multi sportivi, în lumea întreaga.

Adevarul despre perceptie

Perceptia este un proces complex, cu multe fatete, care începe atunci când neuronii receptori capteaza o informatie din mediul înconjurator si o trimit, sub forma impulsurilor electrice, creierului. Ca toate fiintele vii, receptorii nostri sunt limitati. Nu putem vedea lumina infrarosie, nu putem simti câmpurile electromagnetice asa cum fac pasarile (folosind aceste informatii pentru a naviga). Cu toate acestea, cantitatea de informatii care vine prin cele cinci simturi este uluitoare – undeva în jurul a 400 de miliarde de biti pe secunda.
Evident, nu privim si nu procesam constient nimic din toata aceasta cantitate. Cercetatorii spun ca numai aproximativ 2000 de biti trec prin constiinta noastra. Asa ca, în timp ce creierul trece la treaba „încercând sa creeze pentru noi o poveste despre lume”, dupa cum spune dr. Andrew Newberg, „trebuie sa si scape de o multime de informatii”.
De exemplu, în timp ce cititi aceste cuvinte, chiar daca simturile voastre receptioneaza temperatura din camera, senzatia corpului vostru aflat pe scaun, textura hainelor la nivelul pielii voastre, zgomotul frigiderului si mirosul samponului pe care l-ati folosit, sunteti mai degraba inconstienti de toate acestea în timp ce va concentrati asupra cuvintelor cartii. Dr. Newberg continua:

„ Creierul trebuie sa vada si sa sorteze o cantitate enorma de informatii care este inimaginabila pentru noi. Realizeaza aceasta inhibând alte lucruri, prin oprirea anumitor raspunsuri si a anumitor informatii neuronale de a ajunge în constiinta noastra. Si, facând astfel, noi ignoram chiar scaunul pe care stam. Aceasta este scoaterea din monitor a cunoscutului. Apoi se elimina necunoscutul...
Daca vedem ceva ce creierul nu poate identifica, ne agatam de ceva similar. (Nu este o veverita... dar e ceva similar cu ea) Daca nu gasim nimic apropiat sau daca e ceva ce stim ca nu este real, dam la o parte spunând probabil ca mi-am imaginat doar.”

Asa ca, de fapt, noi nu percepem realitatea, noi vedem imaginea realitatii pe care creierul nostru a construit-o pe baza imputurilor senzoriale si a nenumaratelor asocieri extrase din vasta retea neuronala a creierului. „Depinde de experientele pe care le-ati avut si felul în care procesati informatia, ceea ce creeaza, cu adevarat, lumea voastra vizuala... Pâna la urma, creierul este ceea ce percepe realitatea si ceea ce creeaza reprezentarea noastra despre lume”, afirma dr. Newberg.


Emotii si Perceptii

Cercetarile doctoritei Pert la Institutele Nationale de Sanatate (National Institutes of Health) sugereaza ca nu numai ceea ce credem este real, dar si felul în care simtim despre ceea ce simturile noastre percep, ceea ce determina daca si felul în care vom percepe. Ea spune: „Emotiile noastre decid ce merita atentia noastra... Decizia despre ce devine gând ivit din constiinta si ce ramâne un gând nedigerat, un tipar ramas îngropat adânc în corp, este mediata de receptori.”
Dupa cum spune Joe Dispenza: „Emotiile sunt menite sa stimuleze chimic ceva în memoria pe termen lung. De aceea le avem.” Emotiile noastre sunt legate/conectate la un nivel inferior al procesarii vizuale, undeva în apropierea primului pas. Acest lucru are un sens din punct de vedere al evolutionismului. Daca mergând pe poteca apare în fata ta un tigru, vei procesa aceasta imagine si vei începe sa fugi înainte de a întelege de ce.
400 de miliarde de biti pe secunda! Chiar si daca eliminam lucrurile care sunt nereale (martienii) si pe cele care sunt „irelevante”(mirosul samponului), tot ramân o multime de biti. Emotiile dau acestora greutatea si importanta lor relativa. Ele sunt scurtatura catre perceptie. Ele ne ofera si capacitatea unica de a nu vedea ceea ce nu vrem sa vedem.

Paradigma si perceptie

Deci, daca ne construim realitatea din deja existenta magazie de amintiri, emotii si asocieri, cum am putea percepe ceva nou vreodata?
Cheia este o noua cunoastere. Largind paradigma, modelul nostru despre ceea ce este real si posibil, adaugam noi optiuni listei pe care o pastreaza creierul nostru. Ţineti cont ca acea lista nu este decât o descriere a realitatii care se bazeaza pe experienta personala; nu este realitatea însasi. O noua cunoastere ne poate deschide mintea catre noi tipuri si noi nivele de perceptie si experienta.
Este importanta o informatie noua, dar o cunoastere completa implica atât întelegerea, cât si experienta. Daca vrei ca cineva sa stie cum este sa manânce o piersica, poti sa-i dai informatii despre asta – „este zemoasa si dulce si moale...” – dar nu va stii niciodata, cu adevarat, pâna când nu va musca din acea piersica. Asa ca, pentru a ne largi paradigma si a ne deschide catre o viata mai buna, ne trebuie si experiente noi.
Este De exemplu, când a fost ultima oara când ati facut ceva atât de inimaginabil încât, ramânând cu gura cascata, sa spuneti: „nu pot sa cred ca am facut asta!”?
Este În Calatorie catre Ixtlan, Carlos Castaneda aminteste una din lectiile lui Don Juan: a te pândi pe tine însuti. Cu alte cuvinte, a-ti învata propriile obiceiuri ca si când ai studia pe altcineva, astfel încât sa te poti surprinde atunci când faci ceva ce este un obicei si sa schimbi, facând ceva complet nou. Dar ne întoarcem la vechile întrebari: daca percepi numai ceea ce stii, cum vei putea percepe vreodata ceva nou? Daca te creezi pe tine, cum vei putea creea un nou tine?
Odata ce s-a înteles ca noi putem experimenta viata în limitele cunoscutului, a ceea ce cunoastem deja, devine evident ca, daca ne dorim o viata mai bogata, daca dorim mai multe oportunitati de dezvoltare, realizare si fericire, atunci avem nevoie sa facem o miscare puternica în noi însine, punându-ne mari întrebari, experimentând noi emotii si adunând mai multe informatii/date în retelele noastre neuronale.

Noi ne cream lumea

Concluzia, cel putin atât cât a putut stiinta sa realizeze pâna acum, este urmatoarea: Noi cream lumea pe care o percepem. Când deschid ochii si privesc în jur, nu vad „lumea”, ci lumea pe care echipamentul uman senzorial este capabil s-o vada, lumea pe care sistemul meu de credinte îmi permite s-o vad si lumea pe care emotiile mele vor sau nu s-o vada.
Cu toate ca respingem aceasta notiune si vrem sa credem ca exista o „lume reala” pe care o putem percepe cu totii si asupra careia sa cadem de acord, de fapt, deseori oamenii – si poate ca întotdeauna – au o perceptie cu totul diferita a acelorasi lucruri. De exemplu, când este descrisa o crima de catre mai multi martori (ca în filmul japonez Rashomon), versiunile despre „ce anume s-a întâmplat de fapt” difera mult – nu numai în ceea ce priveste detaliile, dar chiar si în privinta înfatisarii (cum ar fi culoarea parului, înaltimea, îmbracamintea) atât a victimei, cât si a criminalului. Fiecare martor crede ca el sau ea detine povestea adevarata, dar ceea ce detin cu adevarat este propria lor perceptie despre ceea ce s-a întâmplat.
Noi ne cream lumea mereu în miliarde de feluri. Din punct de vedere stiintific, vederea si perceptia sunt cele mai evidente si demonstrabile modalitati prin care facem astfel. Marea întrebare este: totul se opreste aici? Este aceasta limita pâna la care afectam lumea pe care o vedem?

Un pas mai departe
Ca nu cumva sa credeti ca stiinta a ajuns la capitolul descurcarii itelor misterului vederii, hai sa ne aruncam mai jos în stiti-voi-care-gaura (rabbit hole).
Karl Pribram a revolutionat felul în care gândesc oamenii despre creier prin afirmatia ca acesta este esentialmente holografic. Karl Pribram a afirmat ca procesarile sunt raspândite în tot creierul si ca, întocmai ca o holograma, fiecare parte contine întregul. Acest lucru a fost suficient de ciudat în sine, dar apoi Karl Pribram a aplicat acest model felului în care percepem. El a spus ca universul este, în esenta, holografic si ca singurul motiv pentru care noi simtim ca suntem „în” realitate, în loc sa „percepem” doar realitatea, este faptul ca acest creier se conecteaza holografic cu acel „acolo, afara” (caz în care timpul si spatiul dispar - de fapt, este o alterare a frecventei si a relatiilor de faza) si astfel perceptia noastra nu este doar procesata în creier, ci mutându-se în afara creierului, interactioneaza cu „acolo, afara”(spatiul cosmic).
De aceea, indiferent de cât de buna este realitatea virtuala, nu va va convinge niciodata ca sunteti „în” acea realitate.
Dar daca realitatea este holografica, este posibil sa o percepem direct? Simturile noastre sunt limitate; sunt ca formele de taiat biscuiti presând realitatea. Cu toate acestea, întâlnim exploratori în constiinta relatând ca este posibil sa experimentam lumea complet, direct, întregul univers si o boaba de nisip, totul deodata. Si din acel punct de vedere, totul – tot ceea ce percepem prin simturile noastre – este maya, iluzie. Deci, nu este vorba decât de punctul de vedere, de perspectiva.

Dorinta si pasiunea - prieteni sau dusmani?
Dorinta si pasiunea alimenteaza evolutia si schimbarea. Dr. Dispenza spune: „trebuie sa ai disponibilitatea si pasiunea de a iesi din propriile limite de confort”. Cu siguranta, aceasta scena din viata lui Iisus e una de pasiune: „Si, facându-Si un bici din streanguri, i-a scos pe toti afara din templu, si oile si boii, si schimbatorilor le-a varsat banii si le-a rasturnat mesele.”(Ioan 2:15).
Când analizam o dorinta data, e important sa facem doua lucruri: sa nu judecam si sa fim sinceri cu privire la adevaratul obiect al dorintei. Pentru a examina cu claritate o dorinta, orice tendinta de a judeca trebuie sa dispara, deoarece nu reprezinta altceva decât o etichetare a respectivei dorinte ca fiind rea, fapt ce o trimite în mecanismul respingerii. Dorinta apare. Cineva îti ia fata pe autostrada, pentru un moment dorinta ta este sa ai un tun cu laser cu ajutorul caruia sa-l spulberi de pe drum. Daca te simti groaznic si rusinat, atunci ai toate sansele ca motivul mâniei tale sa nu fie niciodata descoperit.
Cât priveste adevaratul motiv al dorintei, iata un exemplu: cineva candideaza pentru o functie publica dorindu-si puterea. Dar, foarte adesea, oamenii încep sa se simta vinovati cu privire la adevaratul motiv al dorintei lor si intra într-un dans al declaratiilor în care afirma ca doresc sa-i ajute pe cetateni - când ei, de fapt, vor sa experimenteze sentimentul puterii. Si cine poate spune ca pentru ei acest lucru nu reprezinta un pas înainte pe scara evolutiei? Sau vor afirma poate ca-si doresc puterea pentru a contrabalansa un sentiment adânc de insecurirtate si lipsa a valorii. În acest caz, obtinerea puterii nu le va aduce niciun beneficiu.
Exista si un motiv foarte pragmatic pentru care e imperativ sa ajungem la radacina dorintei. Manifestarea! Asa cum a mentionat Bill Tiller, va doriti o concentrare a mintii asupra unui singur punct. Daca adevarata dorinta este dublata de una corecta din punct de vedere politic sau o dorinta are o alta la baza sa, înseamna ca sunt activate doua retele neurale. Iar odata ajunsi în acest punct, e vorba de o diviziune ce nu poate fi rezolvata prin intentie. Dar, înainte de aceasta, se pune marea întrebare: oare ce dorinta din alaiul nesfârsit (sau care, cel putin, pare astfel) va trebui sa fie activata?


Alegerea

Cineva este în fata unei alegeri. Dar oare cine alege de fapt? Din ratiuni de simplitate, sa zicem ca e vorba de una din doua entitati. Una e personalitatea, iar cealalta sinele transcedental. Acest mod de organizare al celor doua aspecte ale noastre ne duce înapoi la separarea ego/Dumnezeu, materie/spirit. Stim ca daca personalitatea e cea care face alegerea, aceasta va proveni din retelele neurale preexistente, însemnând experiente si emotii trecute, ca si dependentele fata de acestea. Într-un asemenea caz, pe butonul declansare am putea lipi eticheta repetitie. Si mai adesea, aceasta alegere provine dintr-o decizie inconstienta, asa cum se întâmpla cu animalele de laborator care continua sa apese pe pârghia peptidelor.
Adevaratul buton declansator provine din zona spirituala. În acest caz, alegerea nu este motivata de trecut, ci de transformarea necunoscutului în cunoscut - adica de evolutie. Având în vedere acestea, apare o întrebare interesanta – cum putem sti, în fata unei dorinte trezite, daca aceasta este bazata pe ego sau pe suflet? Mai cu seama daca luam în considerare faptul ca dorintele provenite din zona spirituala sunt putin mai ciudate, mai stranii în comparatie cu rutina noastra cotidiana.
Exista unele exemple importante ale acestui fapt în istoriile studentilor si învatatorilor spirituali. În multe relatii de acest tip, învatatorul este vocea naturii spirituale adormite a studentului. Ideea fundamentala a acestui fapt este ca daca ar lucra singur, studentului i-ar lua mii de ani pâna sa-si auda propria voce interioara, asa ca i-o comunica învatatorul. În mod obisnuit, noi credem ca razboiul este rau, nu-i asa? Dar în exemplul lui Krishna, el conduce carul de razboi al lui Arjuna, spunându-i ca sarcina lui spirituala este sa mearga si sa lupte.
Un alt exemplu este o poveste buddhista despre Marpa si Milarepa, care construiesc o uriasa casa de piatra. Dupa ce o finalizeaza, Marpa îi cere lui Milarepa sa puna fiecare piatra înapoi de unde a luat-o, deconstruind întreaga casa. Acest lucru suna nebunesc, dar nici pe departe atât de mult ca faptul ca au repetat acest dans de înca patru ori.
Don Juan l-a pus pe studentul sau Carlos Castaneda, astazi un autor celebru, sa manânce la cina hamburgeri timp de luni de zile. Oare Don Juan credea în iluminarea prin hamburgeri si cartofi prajiti? Dupa câteva luni, o femeie tânara si frumoasa a intrat cautându-l pe Carlos. Acesta a ramas tacut pâna când o limuzina eleganta a oprit. Femeia a spus: „E Carlos”, moment în care Carlos a realizat ca, de fapt, cauta faima, iar în acea clipa si-a înteles adevarata natura.
Foarte adesea, vocile provenite din partea transcedentala conduc la o transformare pe care nimeni n-ar fi crezut-o posibila. Iata de ce este atât de important sa nu judecam dorintele, ci sa le examinam atent înainte de a alege. Si, în plus, mai e si alegerea.
Iata ce ne spune Dr. Pert: „Liberul arbitru se gaseste în cortexul nostru frontal, iar noi ne putem antrena sa facem alegeri mai inteligente si sa fim constienti de alegerile pe care le facem. Ei bine, eu cred ca acest lucru reclama exercitiu, diferite feluri de exercitii. Putem merge la sala pentru a ne întari bicepsii sau ne putem antrena cortexul frontal recurgând la yoga, meditatie si alte practici”.
Asadar, cine alege? Desigur, noi o facem, dar ajungem din nou într-un punct în care ne întoarcem la întrebarea: cine sunt eu? Ce aspect al nostru alege (personalitate/ego sau spiritul transcedental)? Din punct de vedere neurologic, se pare ca întrebarea poate fi reformulata astfel: oare alegerea provine dintr-o retea neurala existenta sau din cortexul frontal? Profitam de avantajul oferit de caracterul cuantic aleatoriu, ce ne permite sa alegem ceva nou, sau suntem un dispozitiv mecanic, ce actioneaza întotdeauna pe baza unor conditii preexistente (vechi)?
Si ne întoarcem înca o data la întrebarea: în ce lume traim? Într-un univers viu, organic si interconectat sau într-unul divizat si imobil?
Noi alegem.

Intentia
Iar de cealalta parte a alegerii e actiunea! Când dr. Tiller si-a desfasurat cercetarea cu privire la capacitatea intentiei de a influenta sistemele fizice, el a folosit „patru meditatori foarte bine calificati”. Dupa cum sugereaza dr. Pert, aceasta abilitate de a mânui intentia este un talent ce poate fi dezvoltat. Dr. Tiller adauga cu privire la abilitatea de a focaliza intentia: „Acesta e motivul pentru care unele învataturi oculte stravechi învatau oamenii sa se concentreze asupra unei flacari. În acest fel înveti sa îti aduci atentia pe un canal foarte îngust, astfel încât densitatea energetica devine mai mare”.
În acest punct vorbim tot despre crearea realitatii. Dar acum este vorba de motivul pentru care cream ceea ce suntem, de nivelurile de la care cream si de modul în care facem aceste creatii mai constiente si mai puternice. Se pare ca extraordinarul nostru creier este conectat cu lobul frontal tocmai în acest scop. Dr. Dispenza spune:

„Ceea ce ne diferentiaza de toate celelalte specii este raportul lobului frontal cu restul creierului. Lobul frontal e o zona a creierului responsabila de intentia ferma, luarea deciziilor, reglarea comportamentului si inspiratie. Si, pe masura ce dezvoltam aceasta abilitate ca fiinte umane, vom lua alte decizii care, de fapt, ne vor influenta potentialul si evolutia.
O decizie care i-ar lua unui câine în mod literal mii de ani, poate fi rezolvata de fiinta umana în numai câteva momente, datorita dimensiunilor mai mari ale lobului frontal.”

Am vorbit asadar despre motivul pentru care dorinta e necesara si nu întotdeauna „rea”. Si iata de ce: pentru a aduce în realitate sanatatea, bogatia si fericirea trebuie sa luam decizii si sa ne aliniem la ele prin intentie. Iar daca înca simtiti o legatura imperfecta cu aceste lucruri, Ledwith ne explica mai departe: „Si de ce nu pot atinge aceste lucruri? În esenta, din cauza lipsei concentrarii. Nu putem sta concentrati, mintea umbla încolo si-ncoace, iar noi suntem prea puternic racordati la vibratiile planului material”. Aici e aici. Pentru ca intentia sa functioneze cu adevarat, ea trebuie sa fie focalizata - dar lumea în care traim ne solicita permanent atentia. Se cheltuiesc miliarde de dolari pentru a atrage atentia oamenilor. (Iar termenul operativ este cheltuiesc). E o dilema reala, observa dr. Dispenza, ca „majoritatea oamenilor se opresc deoarece cauta rezultatele dupa un efort foarte mic, iar când nu le vad renunta imediat la respectiva posibilitate. Totusi, potentialul exista si dupa momentul în care ei se opresc. Suntem foarte lenesi ca fiinte umane. Traim într-o lume conventionala si daca nu primim imediat exact ceea ce dorim, devenim nerabdatori”.
Dar, desigur, nu putem arunca vina pentru lipsa noastra de concentrare asupra lumii. Aceasta e o mentalitate de victima. Mai degraba, pentru a obtine o intentie buna, trebuie sa ne dorim acest lucru si sa luam deciziile necesare dezvoltarii ei. E vorba, de fapt, despre o reactie în lant cu rezultate extraordinare.
În capitolul dedicat creierului cuantic am vorbit despre efectul Zeno - ce presupune ca realitatea este influentata atunci când cineva se concentreaza continuu asupra aceleiasi intentii directionate spre lumea cuantica. Pentru a-l cita din nou pe Henry Stapp, „În virtutea legilor cuantice ale miscarii, o intentie puternica manifestata printr-o mare rapiditate a actelor intentionale similare va tinde sa mentina modelul asociat al actiunii.” Asadar, nu e suficient sa avem o intentie si sa mergem la cinema, caci ceea ce numim magic se poate întâmpla numai printr-o dorinta si o focalizare repetate."
Sursa: www.divin.ro





Sursa: Iesirea din matrix