"Cineastul David Sheen explorează beneficiile potenţiale ale creării de sate ecologice, ca metodă de exprimare a respectului faţă de Pământ şi ca mijloc de constituire a unor comunităţi mai puternice. Datorită extinderii suburbiilor, societatea noastră a devenit mai izolată şi mai dezmembrată ca oricând. Partizanii arhitecturii ecologice susţin că prin construirea din lut a caselor noastre şi lucrând împreună în comunităţi, putem redescoperi spiritualitatea şi compasiunea, care par să se fi rătăcit în vacarmul vieţii moderne."
Jason Buchanan
First Earth este un documentar fantastic, lansat în 2009, concretizând o vastă muncă de cercetare desfăşurată vreme de patru ani, pe patru continente, de regizorul David Sheen, ce militează în favoarea unei masive schimbări de paradigmă în arhitectură, prin revitalizarea tehnicilor şi materialelor tradiţionale, favorizând un trai mai simplu, mai aproape de Pământ şi regenerarea comunităţilor rurale.
Un manifest vizual, filmat de pe coasta de vest a Americii până pe coasta de vest a Africii şi din Europa până în Asia, o pledoarie convingătoare pentru un adevăr demult uitat: casele din lut constituie cea mai sănătoasă şi mai ieftină alternativă posibilă, pentru lumea actuală, sufocată de beton, metal şi sticlă, în comunităţi urbane dezumanizante.
Sincer vorbind, am fost plăcut surprins de amploarea acestei mişcări, în favoarea arhitecturii tradiţionale, răspândită din plin în regiunea potenţial secesionistă Cascadia, din nodul Californiei şi până în Columbia Britanică, care tinde să transforme comunităţile suburbane în sate ecologice, mediu care, susţin localnicii, ar fi mai mult decât propice educării unor copii sănătoşi.
Filmul, publicat divizat, în forma celor 12 capitole ale sale, a avut peste 300.000 de vizionări înainte de lansarea sa oficială, deşi nu este, poate, un film care să vină cu multe soluţii, ci, mai degrabă, un film care susţine iniţiativele ce apelează la noi soluţii comunitare, mult mai apropiate de spiritualitate, decât varianta corporatist-meschină susţinută de economia speculativă actuală.
Documentarul subliniază asemănările şi, cine poate şti, poate chiar originile comune, pierdute în negura vremii, dintre tehnicile de construcţie ale caselor din lut, în aproape orice context cultural, în toate condiţiile sociale, de la comunităţile aşa-zisei lumi a treia, până la comunităţile rurale din ţările dezvoltate şi din deşerturile arabice, până în junglele urbane americane.
Într-o epocă a colapsului economic şi ecologic, a apogeului petrolier şi a altor condiţii convergente care solicită rezolvări urgente, filmul sugerează justificat, poate, că soluţia tuturor bolilor şi alienărilor noastre ar putea consta în simpla revenire la origini şi necesitatea de a gândi în termeni simpli, ca hrană, îmbrăcăminte, adăpost etc.
Ar trebui să ne remodelăm priorităţile şi să gândim diferit, mai mult la un cămin decât la o casă, termen rece, impersonal, secătuit parcă de semnificaţiile spirituale.
Majoritatea liderilor mişcărilor moderne, de reactualizare a construcţiilor din argilă, au fost intervievaţi în documentar, realizatorul fiind obligat să comaseze peste 100 de ore de filmări, în doar o oră şi jumătate de proiecte arhitecturale uimitoare şi cugetări înţelepte.
David Sheen, însuşi, nu este doar un simplu teoretician, ci o persoană implicată activ în documentare, proiectare şi construire de locuinţe ecologice, încă din 2001.
Şi-a desfăşurat ucenicia cu Ianto Evans şi Linda Smiley de la North American School of Natural Building şi cu Michael Smith de la Emerald Earth, specializându-se ulterior în biomimetism, studiul principiilor constructive naturale şi aplicarea lor în habitatele umane, împreună cu arhitectul Eugene Tsui, care, de asemenea, este unul dintre protagoniştii filmului.
Filmările au oferit ocazia de a face mii de fotografii ale unor construcţii din lut, din întreaga lume, care, în interesul răspândirii acestor informaţii, au fost publicate pe site, fiind considerate cumva un patrimoniu cultural universal.
Contrar credinţei comune, aceste construcţii din chirpici se dovedesc a fi extrem de rezistente şi putem admira cu ochii noştri construcţii vechi de sute de ani, ce au rezistat în climatul umed insular britanic sau aglomerările suprapuse, vechi de o mie de ani, din Taos Pueblo sau, mult mai convingătoare decât orice altceva, uimitoarele palate etajate din lut, din valea Hadhramaut a Yemenului, cele de la Shibam şi Tarim, fiind încorporate patrimoniului UNESCO.
Ce poate fi mai frumos, decât silueta zveltă a minaretului moscheii Al Muhdhar din Tarim, o scânteie de alb în climatul arid muntos înconjurător, care, cu cei 53 de metri ai săi, se înscrie în lista celor mai înalte structuri din lut ale Terrei ?
Abandonând tiparul liniar-rectangular al clădirilor convenţionale, care nu se regăseşte nicăieri în lumea naturală, putem reveni la liniile curbe universale, la o arhitectură izvorâtă din spirit şi comuniune umană, valori aproape abandonate sub presiunea competiţiei financiare distructive actuale.
Să fie totuşi o regulă general valabilă ?
Personal, înclin să răspund afirmativ, deşi exemple contrarii abundă, dar nu din cauza principiului în sine, ci tot a naturii umane, care nu poate abandona definitiv înclinarea spre kitsch sau tendinţa de a apela, pe parcurs, la materialele erei industriale, ce nu au nimic de-a face cu ecologia şi natura.
Şi exemplific: unul dintre prietenii regizorului, în plin Ecovillage Earthaven, a reuşit să realizeze un hibrid dezgustător, rămânând blocat, pe de o parte în tiparele structurilor rectangulare şi, pe de altă parte, apelând la materiale ca beton, armături metalice, folii de plastic, celuloză reciclată.
Au existat şi motivaţii: costuri reduse, izolare termică superioară, manoperă redusă etc., dar principiul a fost practic abandonat, fiindcă astfel de proiecte arhitecturale întreţin dependenţa de materiale prefabricate, care ştim, deja, încotro ne poate conduce.
În aceeaşi ordine de idei, aşa cum subliniam la început, filmul oferă alternativa şi nu soluţia finală, rămânând ca timpul şi, fireşte, opţiunea umană, să certifice validitatea conceptului biomimetic sau al naturalismului fără compromisuri.
Până atunci ar fi bine să nu uităm alte două simptome ale bolii civilizaţiei actuale, tratate mai mult sau mai puţin profund în film:
1. Exploatarea iraţională a culturilor, terenurilor şi fondului forestier are un efect malefic, care nu mai este de multă vreme o simplă ipoteză, ci a fost confirmat dramatic prin aşa-zisa "Dust Bowl".
Decenii de agricultură intensivă, fără rotaţia culturilor şi tăierea iresponsabilă a pădurilor, peste care s-au suprapus o secetă severă, au provocat între 1930 şi 1940, eroziunea totală a solului din cinci state americane, Oklahoma, Texas, New Mexico, Colorado şi Kansas, fiind afectaţi 400.000 kmp, a căror componentă fertilă a fost pur şi simplu cărată în Oceanul Atlantic, de furtuni uriaşe de praf, ce au afectat desigur şi marile oraşe de pe coasta de est a SUA.
Sute de mii de oameni şi-au părăsit fermele transformate în deşert, migrând spre alte state, precum California, ajungând să trăiască din venituri infime, la limita supravieţuirii.
2. Dezvoltarea dramatică a aglomerărilor urbane, justificată prin boom-ul industrial al anilor postbelici, a distrus comunităţile rurale, dislocând grupuri populaţionale uriaşe, pentru a servi drept forţă de muncă ieftină.
Relocarea ulterioară a fabricilor în ţări mult mai profitabile economic, unde se munceşte în condiţii de sclavie legală, a abandonat aceste comunităţi urbane, lăsate fără venituri şi fără viitor, creşterea ratei infracţionale şi izolarea socială accentuată fiind consecinţele previzibile.
Izolarea pare să facă, pe de altă parte, dintr-o strategie politică bine gândită a izolării comunitare, menită să distrugă orice urmă de compasiune sau solidaritate umană.
Dovada pare să ne fie oferită de reacţia brutală a autorităţilor, contra întrunirilor favorizate de proiectele gen Village Building Convergence sau Repair City, desfăşurate în oraşe ca Portland sau Oackland, unificarea comunităţilor din cartiere, indiferent de culoare, prin angrenarea entuziastă în astfel de programe comune, părând a fi privită ca o ameninţare la adresa totalitarismului "democratic" american.
Am tradus acest documentar cu aceeaşi plăcere resimţită la filmul
Why Beauty Matters, fiindcă ambele subscriu aceluiaşi mesaj, al abandonului utilului de dragul utilului, al abandonului mercantilismului şi "progresismului" snob şi revenirea la spiritualitate, compasiune, comuniune şi solidaritate umană, la estetica originală a unei arhitecturi izvorâtă din pământul primordial planetar şi profund ancorată în acest pământ vital.
Comentariu de Marian Matei
Sursa:
Dezvaluiri
