"Invitat la peste 25 de festivaluri cinematografice, de la debutul său din săptămâna criticii, a prestigiosului Festival de Film de la Cannes, din mai 2009, The End of Poverty, o coproducţie Cinema Libre Studio şi Robert Schalkenbach Foundation, în regia lui Philippe Diaz, este un documentar extraordinar, narat de cunoscutul actor Martin Sheen, care ridică îndrăzneţ "covorul lumii civilizate", revelând cronologic, prin adevăruri usturătoare, faptele murdare ce au condus la actuala stare economică mondială, dominată de inechitate şi de sărăcie.
Filmat în mahalalele Africii şi cartierele sărace ale Americii Latine, documentarul se bazează pe mărturiile a doi laureaţi Nobel, în economie, Amartya Sen şi Joseph Stiglitz (ce se distanţează surprinzător de "crezul" economic capitalist), ale unor celebri scriitori ca Susan George, Eric Toussaint, John Perkins, Chalmers Johnson, profesori universitari ca William Easterly şi Michael Watts, oficiali guvernamentali, ca vicepreşedintele Boliviei, Alvaro Garcia Linera şi lideri ai mişcărilor sociale din Brazilia, Venezuela, Kenya şi Tanzania.
Ce aflăm din film ?
Un truism dureros, poate, că sărăcia globală nu a apărut întâmplător, peste noapte.
Încetăţenită în ţările europene, după sute de ani de nedreptăţi ale unor societăţi sclavagiste sau feudale, a fost exportată şi legitimată în întreaga lume, începând cam de la 1492, prin cuceriri militare, sclavie şi colonizare, ce au condus, ulterior, la confiscarea terenurilor şi a resurselor naturale ale ţărilor ghinioniste, aflate în calea plăgii numită intoleranţă creştină şi capitalism incipient, menită să mascheze prin idealuri religioase, lăcomia neostoită a familiilor nobiliare, conducătoare ale marilor puteri coloniale europene, cărora li se alătură şi noua minune masonică, statul conglomerat, SUA, împreună cu imperialii japonezi.
Actualmente, această stare de fapt persistă, efectele ei agravându-se clipă de clipă, datorită datoriilor financiare statale injuste, politicilor "neoliberale" sau "neocapitaliste", de comerţ şi impozitare sau, mult mai simplu spus, prin grija naţiunilor bogate, de a profita sângeros de ţările sărace, în curs de dezvoltare, ale lumii a treia.
Putem oare elimina sărăcia, generatoare a unui genocid în fiecare minut, prin moartea implacabilă a 24.000 dintre săracii lumii, în cadrul actualului sistem economic ?
Mai gândiţi-vă !
Să nu uităm, atunci când occidentalii ne cer să le respectăm stilul şi standardul ridicat de viaţă şi să ne încadrăm într-o ordine mondială deja constituită, că avem de-a face, de fapt, cu urmaşii unor criminali în masă, ce şi-au clădit bunăstarea prin tâlhării şi crime inimaginabile, în ultimii 500 de ani de colonialism şi chiar dacă sclavia a fost abolită, pe hârtie, în secolul trecut, aşa cum am demonstrat şi prin alte documentare postate pe blog, realitatea este că, între 60 şi 80 de milioane de oameni din lume, după estimări modeste aş spune eu, trăiesc în condiţii sclavagiste, în ţări din care şi azi are loc un proces, pe care unul dintre spaniolii intervievaţi, îl denumeşte cu eufemismul nevinovat "transfer de resurse", în locul realului "jaf nesimţit".
Îmi aduc aminte şocul resimţit, copil fiind, când, prin romanele întunecate ale lui Charles Dickens, am intrat prima dată în contact cu sistemul judiciar draconic al Angliei victoriene, aflată în plină "revoluţie industrială" şi în plin capitalism, care pedepsea cu moartea cel mai mărunt furt, fiindcă dintotdeauna, jefuitorii criminali nu au admis concurenţa, sub nici o formă.
Putem afirma că nimic nu s-a schimbat în esenţă, în lume, fiindcă, în vechile practici coloniale, vom recunoaşte cu uşurinţă tot ceea ce s-a întâmplat la noi, începând din 1990.
Realitatea echivalenţei capitalism - colonialism, este mai evidentă astăzi ca oricând, pentru un sistem care nu poate supravieţui decât prin tâlhărie, nu prin exploatarea echitabilă a bogăţiilor naturale ale lumii sau a muncii umane, neexistând un sistem mai absurd individualist decât capitalismul - aşa cum constata trist un mare gânditor ca Emil Cioran - care promovează izolarea, egoismul, ruperea de orice valori sociale comune - eradicarea proprietăţii private, fiind concluzia la care ajung toţi gânditorii, ce încearcă să descopere o soluţie pentru defectele societăţii capitaliste, ce condamnă la dispariţie, cei peste 800 de milioane de malnutriţi ai lumii.
Fostul student în filozofia artei şi politică de la Sorbona, Philippe Diaz, regizorul filmului, îşi aminteşte:
"Când am fost contactat, de un membru al consiliului de administraţie al Fundaţiei Robert Schalkenbach, care m-a întrebat dacă sunt interesat să facem un film despre sărăcie, câteva întrebări mi-au răsărit in minte, prima fiind:
Ar putea fi, un film, despre ceva mai mult decât sărăcie, care să poată explica adevăratele ei cauze ?
După câteva luni de cercetări şi documentare şi câteva propuneri, fundaţia a acceptat să-mi dea mână liberă, pentru a face un film care să explice cauzele reale, istorice şi politice, ale sărăciei lumii, fără nici un fel de limitare.
Într-un final, ţelul filmului a devenit schimbarea obiectului dezbaterii, de la 'sărăcia e o ruşine' la 'sărăcia există dintr-un anume motiv'."
Care ar fi putut fi acest motiv ?
În primul rând manevrele politico-financiare, ale actualelor mari puteri ale lumii, prin care, datoriile locale ale fostelor puteri coloniale, au fost transferate ilegal, noilor guverne formate în ţările ce şi-au câştigat independenţa politică, în ultimele două secole, ce au fost astfel obligate să plătească, fostelor metropole, datoriile angajate de acestea.
"Beneficiile" politicilor demente ale cămătarilor lumii, FMI şi Banca Mondială, au condus, în scurt timp, din 1970 şi până în prezent, la triplarea numărului celor afectaţi de foamete, pe plan mondial.
În iulie 1944, profitând de degringolada provocată de conflagraţia mondială, regizată tot de ei, 730 de delegaţi ai naţiunilor aliate, semnează odiosul Acord de la Bretton Woods, fixând un set de reguli, instituţii şi proceduri, ce urmau să "regleze" sistemul monetar internaţional (graba cu care a fost organizată această conferinţă spunând multe despre adevăratul scop al WW II), planificatorii înfiinţând Fondul Monetar Internaţional şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, ca principale instrumente de lucru, ce au devenit operaţionale din 1945, după ce, un număr suficient de ţări, au ratificat acordul.
Chemat să garanteze solidaritatea monetară mondială, dar să şi răspundă de disciplina financiară comună, FMI are ca funcţie principală declarată "asigurarea convertibilităţii monedelor, stabilităţii schimburilor şi distribuirea de ajutoare, sub formă de lichidităţi, diferitelor state membre".
Deşi numără 140 de membri actualmente, în structura FMI, SUA, are 23% din voturi, dispun de drept de veto şi de o majoritate de fapt, care le permit să nu supună la vot, decât ceea ce vor să admită.
Banca Mondială - la origine, Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare - are ca principală raţiune de a fi, ajutorarea reconstrucţiei ţărilor membre şi favorizarea dezvoltării lor economice, acţiunea ei înscriindu-se într-o perspectivă pe termen mai lung decât cel al FMI.
În realitate, însă, scopul ei este identic: să asigure cu răbdarea fermă a unui păianjen financiar, trecerea economiilor naţionale la economia mondializată de piaţă "liber-schimbistă", dominată de Washington.
În 1960, pentru a "uşura munca" Băncii Mondiale, s-au înfiinţat două organizaţii satelit, Asociaţia Internaţională de Dezvoltare şi Societatea Financiară Internaţională, denumiri ce acoperă structuri nebuloase de furnizori de fonduri care, la adăpost de orice control democratic, fac legea în nefericitele ţări cărora le furnizează capital.
Cele două componente de bază ale ideologiei americane - cea religioasă şi cea economică - se regăsesc în ortodoxia vehiculată de cele două instituţii, materializând cetatea ideală mondială, în care prin grija SUA, va fi asigurat accesul la putere al burgheziei comerciale de inspiraţie "neoliberală".
Mecanismele de alienare, bine probate în timp, ale celor doi monştri financiari, se conformează, în linii mari următoarei scheme:
1. Când o ţară în curs de dezvoltare este, printr-un mijloc necinstit sau altul, adusă în situaţia de a solicita un credit, i se expediază "experţi" (a se citi asasini economici, după definiţia unui iniţiat, John Perkins), ce reprezintă interesele amorfelor instituţii creditoare.
2. Proiectele elaborate, deşi variază în detalii, conform unor anumite constrângeri specifice, oferă o structură generală identică, aceasta fiind condiţia obligatorie a acceptării lor.
"Planurile de ajustare structurală" care rezultă, stabilesc de la bun început un anumit număr de etape prealabile, pentru un potenţial împrumut:
a. liberalizarea preţurilor;
b. devalorizarea monedei naţionale;
c. blocarea, respectiv diminuarea salariilor;
d. reducerea, în consecinţă, a cheltuielilor publice, în vederea reducerii deficitului extern;
e. privatizarea marilor grupuri publice (bănci, com-
panii de transport, companii industriale ş.a.m.d.);
panii de transport, companii industriale ş.a.m.d.);
f. deschiderea graniţelor pentru concurenţa internaţională;
g. specializarea într-un număr limitat de producţii, pentru export.
Citite cum trebuie, toate aceste exigenţe îşi dezvăluie, din plin, caracterul neocolonialist, de dezvoltare a unei organizări sociale bipolare accentuate, ce agravează consecinţele jafului mondial organizat de FMI şi BM, având pretutindeni efectele similare, cărora le veţi fi martori în documentar şi pe care le simţiţi pe propria piele, într-o ţară trădată de un preşedinte bădăran, înscăunat pe 10 ani peste o naţiune de năuci, numai buni de condus spre dezastru.
Până în 2008, noi românii, poate mai puteam dormi liniştiţi, încă, după 18 ani de hoţii economice, desfăşurate de aceeaşi indivizi, sub diverse coloraturi politice înşelătoare, dar dacă nici această falsă criză economică, ce ne-a lovit atât de grav în ultimii trei ani, nu ne va face să realizăm că aparţinem unei comunităţi planetare extrem de mici, totuşi, ale cărei tare ne afectează deopotrivă pe toţi, că sistemul economic capitalist este o mare minciună, lipsită de orice viitor, pe termen scurt şi lung, atunci suntem condamnaţi, în grup, la nefiinţă."
Comentariu de Marian Matei
Comentariu de Marian Matei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu