Un post estonian de televiziune digitală, ETV2, abia înfiinţat în august 2008, cu ocazia Jocurilor Olimpice, transmitea în acel an un documentar incitant, China vs USA: Empires at War, creaţia a doi cineaşti colaboratori ai reţelei France 5, Anthony Dufour şiOlivier Chopin, care răsăreau din anonimat abordând un subiect fierbinte al politicii mondiale postbelice, rivalitatea dintre unicele super puteri militare mondiale actuale, China şi SUA, după regresul accentuat suferit de Rusia la finalul războiului rece.
Utilizând mărturii ale unor specialişti militari occidentali, chinezi şi taiwanezi, documentarul capătă o dinamică accentuată, prin inserarea firelor narative ale conflictelor recente dintre cei doi giganţi, privite din unghiuri diferite, de profesionişti ai serviciilor secrete, relevând realitatea cutremurătoare a conturării tot mai accentuate a unui nou gen de conflict, un război nerestricţionat, cu nenumărate câmpuri de bătălie, mergând din spaţiul cosmic până pe internet sau din domeniul financiar până la controlul resurselor naturale ale planetei.
Am ţinut să traduc acest documentar, poate şi din cauza implicării celor două ţări ca protagoniste de frunte într-un conflict mondial potenţial, menţionat de unele dintre catrenele premonitorii ale lui Michel de Nostredame sau Nostradamus (1503-1566), finalizat pare-se cu dezmembrarea SUA şi intervenţia decisivă a Chinei contra forţelor aliate ruso-arabe, favorizând instalarea unei păci mondiale ce ar putea dura cel puţin 1.000 de ani.
Personal nu am încredere în aceste premoniţii ale lui Nostradamus, însă, fiindcă le consider că fac parte din strategiile de manipulare a opiniilor, către acceptarea unor scenarii apocaliptice, mai ales că există dovezi, pe de o parte, care atestă calitatea sa de agent secret al Casei de Valois, iar pe de altă parte un document din 1995, semnat de Pierre Plantard de Saint-Clair (pentru cunoscători acest nume spune multe) certifică fără tăgadă calitatea acestuia de Mare Maestru al Ordinului Prieuré de Sion, la 1556.
Revenind la film, contrar afirmaţiei comentatorului, cele două ţări nu s-au întâlnit prima oară, faţă în faţă, într-un conflict militar în 1996, în cea de a treia criză din Strâmtoarea Taiwan, când americanii au trimis în zonă două portavioane, împreună cu grupurile lor de luptă - iniţial USS Independence, urmat la trei zile diferenţă de USS Nimitz - pentru a pune capăt manevrelor cu muniţie reală de luptă, efectuate de armata chineză şi ordonate de preşedintele Jiang Zemin, ca răspuns la alegerile desfăşurate în Taiwan.
La finalul primului război anglo-chinez (1839-1842), cunoscut mai bine sub denumirea de "primul război al opiului", americanii profită de semnarea tratatului pace cu dinastia Qing, năpustindu-se pe uşa din spate pe o poziţie strategică, ce le permitea, deja, doi ani mai târziu, să participe din plin la vasalizarea Imperiului de Mijloc, rotunjindu-ţi profiturile din comerţul cu opiu iniţiat de britanici.
Nimic nu i-a împiedicat să-şi consolideze poziţia în zonă, rămânând într-o expectativă dubioasă în "cel de-al doilea război al opiumului"- finalizat dezastruos pentru chinezi, în pofida unei superiorităţi numerice de 10 la 1 faţă de trupele anglo-franceze, prin fuga şi moartea împăratului şi incendierea Palatului de Vară - dar s-au insinuat tupeist la masa tratativelor, profitând din plin, alături de ceilalţi occidentali, de umilirea Chinei şi de toate înlesnirile comerciale consfinţite prin Tratatul de la Tianjin, din 1858.
Nu este mai puţin adevărat că nu au ajuns niciodată într-o confruntare directă, dar în războiul din Coreea (1950-1953) şi în cel din Vietnam (1955-1975), forţele comuniste au fost sprijinite din plin de trupele Armatei Populare Chineze, americanii aflându-se fireşte în tranşeele opuse, ca artizani ai celor două conflicte.
Şi chiar mai direct de atât, imperialismul american nu se dezminte, când intervine nejustificat în războiul civil din 1950, între forţele comuniste comandate de Mao Tse-tung şi cele "naţionaliste" ale generalului Chiang Kai-shek, împiedicând revenirea Taiwanului (fostă Formosa) în componenţa definitivă a Chinei, după ce fusese separată iniţial de ţara mamă de către japonezi, prin prevederile Tratatului de la Shimonoseki, din 1895.
Este foarte interesantă poziţia SUA în aceste conflict, din mai multe puncte de vedere:
1. Aparent SUA luptă contra comunismului, etichetându-l convenabil pe Chiang Kai-shek ca "naţionalist", deşi acesta organizase Kuomintangul în cel mai pur stil leninist, înlăturase brutal dizidenţii şi interzisese democraţia.
2. Chiar naţionalist să fi fost generalul chinez, cum se împacă asta cu alergia americanilor pentru această noţiune echivalentă cu terorismul, în viziunea lor ?
3. Relaţia dintre Chiang Kai-shek şi SUA era foarte tensionată, în urma executării unor ofiţeri operativi ai OSS (predecesoarea CIA), pe care generalul îi bănuise că ar fi complotat împotriva regimului său, după ce se exprimase în repetate rânduri contra intenţiilor imperialiste ale americanilor.
Din punct de vedere istoric, putem concluziona fără mari eforturi, dincolo de pretenţiile hegemonice actuale ale Chinei, justificate din plin poate de cei peste 1,3 miliarde de locuitori şi de o economie extrem de puternică, aflată în plin avânt, că toată această relaţie turbulentă reprezintă un motiv suplimentar, de afirmare a voinţei de a nu accepta un loc secund în arena politică mondială.
Aversiunea mea adâncă faţă de "Satanele" Unite, m-ar putea îndemna să mă bucur de existenţa unui factor de echilibru, fie el şi cu ochi oblici, în absenţa căruia sunt sigur că oculta mondială ar fi definitivat de multă vreme statul fascist global, dar regimul dictatorial chinez mă împiedică să fiu prea entuziast, din acest punct de vedere, sperând mai degrabă într-o eternă remiză, decât într-un şah-mat al vreunei tabere.
Strategia Chinei constă în proiectarea liniei "defensive" costiere la sute de mile marine depărtare, ignorând desigur noţiunea "perimată" de ape internaţionale.
Aproape că nu e nici o diferenţă între limbajele celor două imperii: chinezii gândesc deocamdată în termeni de "sute de mile", ca limită de protecţie, iar americanii gândesc, încă de la definirea doctrinei Monroe, din 1823, în termeni de mii de mile, dacă se poate chiar circumterestru.
Chinezii nu "văd" deocamdată dincolo de Taiwan - până când vor rezolva această problemă, fireşte - în timp ce securitatea naţională americană este ameninţată paranoic şi de un trib de papuaşi care inventează un arc mai performant.
Ceea ce ambele tabere ignoră să amintească, de fiecare dată, foarte convenabil fireşte, este faptul că dezvoltarea armelor postate pe sateliţi, a aviaţiei strategice şi a rachetelor cu rază medie sau lungă de acţiune, au transformat noţiunea de graniţă fizică, într-un eventual conflict militar, într-o glumă proastă; nici o zonă a globului nu se mai află la adăpost de asemenea arme, aşa că motivaţiile ce ne sunt servite în baza celor două doctrine enunţate anterior, sunt simple sfidări.
De altfel, strategii ambelor imperii nici măcar nu sunt originali, dacă facem un mic efort şi ne amintim de "extinderea spaţiului vital" al naziştilor, care se sufocau chiar şi în interiorul unor graniţe ce se confundau cu ale Europei, la nivelul anului 1941.
"Taiwan este o democrație", "SUA dorea o Chină puternică, unită şi democrată în WW II", "SUA are obligaţii legale faţă de Taiwan" - după cum puteţi constata şi singuri, limbajul de lemn al politicii americanilor nu aduce nimic nou, deşi strategic vorbind par a fi din ce în ce mai proşti.
În primul război din Golf, americanii un distrus obiective militare esenţiale ale lui Saddam Hussein, dirijându-şi rachetele cu precizie, în baza semnalelor emise de chip-urile integrate într-o serie de imprimante, pe care le vânduseră în prealabil fostului lor aliat.
Fiind loviţi de amnezie probabil, au luat decizia de achiziţionare a 16.000 de computere chinezeşti Lenovo, pe care le-au integrat, în parte, în reţele sensibile ale guvernului - măsură ce pare a fi extrem de stranie - oferindu-le pe tavă, chinezilor, acces direct la informaţii secrete vitale - informaţie pe care nu o putem contesta, dacă vine din partea lui Larry Wortzel, care va rămâne, până în 2013, membru al comisiei speciale, pe care a condus-o între 2006 şi 2009.
Fără dar şi poate că informaţiile prezentate în documentar, de specialiştii ambelor tabere, trebuie tratate cu extremă circumspecţie, însăşi poziţia lor de experţi nepermiţându-le să fie pe deplin obiectivi sau să spună întreg adevărul într-un documentar.
Una dintre "micile" dezinformări este, de fapt, destul de uşor de depistat, din partea colonelului Wang Xiangsui, strateg la Colegiul de Război al Chinei, când susţine că americanii au fost intimidaţi de armata chineză, menţinând "primul portavion" la o distanţă de peste 1.100 de kilometri, dând a înţelege unui neofit că erau complet în afara conflictului, la acea distanţă, ceea ce nu este chiar o minciună, ci mai degrabă un neadevăr.
Realitatea este cu totul alta:
1. Denumirea de "grup de luptă" al unui portavion defineşte, de regulă, un portavion, 2 crucişătoare purtătoare de rachete, 2 nave antiaeriene şi 1-2 distrugătoare sau fregate antisubmarin. Un astfel de grup va acţiona întotdeauna de la distanţă, fără a risca să intre în raza de acţiune a bateriilor de coastă sau a rachetelor antinavă ale unor forţe navale ostile.
2. Acel prim portavion era Independence, din clasa Forrestal, pe care era ambarcată, încă din august 1990, Carrier Air Wing Fourteen, în componenţa căreia intrau 4 escadrile de F-18 Hornet şi Super Hornet. Raza de acţiune a unui astfel de avion este între 740 km şi 2.000 km, funcţie de varianta de înarmare, la o viteză maximă de 1,8 Mach. Deci, pe de o parte, nu se aflau deloc în afara razei de acţiune, la 1.100 km depărtare şi, pe de altă parte, fie şi zburând la numai 1,5 Mach şi tot s-ar fi aflat la mai puţin de 40 de minute de zona acţiunilor de luptă.
Imixtiunea brutală a americanilor în problema taiwaneză, protejând, de fapt, interese comerciale majore - industria semiconductorilor - îmi lasă un gust amar, aducându-mi aminte de obrăznicia cu care s-au exprimat împotriva noastră în arena politică, în repetate rânduri, privind Insula Şerpilor, de pildă, ca să nu mai vorbesc de problema reabilitării mareşalului Antonescu, când au fost din nou contra, prin vocea năucilor Alfonse D'Amato (senator) şi Christopher Smith (congresman), deşi un trădător ce le-a fost slugă preaplecată, ca Pacepa, şi-a primit cu nesimţire toate "drepturile".
În aceeaşi ordine de idei, mi s-a părut normal ca China să-şi folosească dreptul de veto, ca membră a Consiliului de Securitate, pentru a împiedica recunoaşterea de către ONU a statului marionetă Taiwan, deşi, din perspectiva timpului, poate că ar merita să fie lăsat să-şi stabilească singur destinul, fapt puţin probabil constatând similitudinea dintre fosta armată sovietică şi "Armata Populară de Eliberare", care eliberează oricum şi pe oricine, chiar dacă cei în cauză nu doresc asta.
Noţiunea de imperiu, fie chinez, fie american, îmi repugnă aproape în orice context, dar mă văd nevoit să o accept din considerente de echilibru planetar, de această dată, problema chineză fiind departe de a-şi fi găsit o rezolvare, în spatele uşilor închise ale Pentagonului şi ale Casei Albe, fiindcă spre deosebire de sovietici care s-au lăsat, neinspirat, atraşi într-o sufocantă cursă a înarmării, ce i-a eliminat din istorie, chinezii au optat inteligent pentru o strategie de gherilă, exploatând punctele slabe, economice şi militare, ale unui adversar nedeclarat pe faţă, dar de ale cărui intenţii malefice nu cred că se mai poate îndoi cineva.
